Proză

O vizită la ceas de noapte

De Eugen Matzota

Autorul simte nevoia de a aduce de la bun început nişte lămuriri, fără de care această poveste, scoasă din contextul unui virtual roman, nu ar reuşi, poate, să transmită mesajul clar şi nedistorsionat de acele supoziţii care sunt atât de familiare firii umane.

 
După ce veţi citi, probabil că veţi înţelege şi de ce. Întâmplarea, dacă o putem numi aşa, unii spun că nimic nu este întamplător, nici măcar pe această lume, ei bine, această întâmplare este absolut reală. Evident, pe cât de reală poate fi şi existenţa noastră, cu toate mirajele ei.
Era o perioadă în care autorul, aflat, zice el acum, în căutarea adevărului, cocheta cu lumea spiritelor. Nu mai mult, probabil, decât alţii la vremea lor, şi nici mai profund, aceasta este sigur. Dar se juca, şi acesta nu era un joc pentru copii. Dar câte nu crede omul atunci când suferă de acea trecătoare boală numită tinereţe!
Era o perioadă în care autorul, pe care-l vom numi mai departe Gil, pentru a păstra o distanţă liniştitoare faţă de acela care fusese şi care nu mai e, avea o influenţă mai mult decât impresionantă asupra oamenilor, altfel spus, putea să-şi impună voinţa asupra lor. Dacă-şi punea mintea cu cineva, se concentra şi reuşea să-l facă să acţioneze după cum voia Gil, şi, ce era mai grav, o făcea în joacă.
Ei bine, povestirea aceasta se referă la o perioadă despre care îmi place să cred că a trecut şi nu are cum să mai revină. Nu că mi-ar fi cumva ruşine, dar acum, după 20 de ani, cred cu tărie că încercarea de a păşi pe acea cărare întunecoasă ar fi adus numai rău.
Şi nu mă refer aici la mine, ci la cei din jurul meu. Mulţi dintre cei ce-mi erau atunci apropiaţi erau influenţaţi negativ, se simţeau rău, cădeau la pat, în fine, ce mai, nu le mergea bine. Dacă nu era vorba de ei, atunci erau rudele sau prietenii lor apropiaţi. Nu am înţeles decât destul de greu acest lucru, căci stă în firea omului să nu observe aceste lucruri.
În acelaşi timp, lui, adică autorului, îi mergea aşa şi-aşa, adică mai bine decât de obicei. Ce înseamnă acest lucru? Nimic mai mult decât că avea bani de pe o zi pe alta, ceea ce, pentru un student precum se afla, era mare lucru. Sigur, ştiu că există şi studenţi cu bani, însă cert este că autorul nu a facut parte din această categorie privilegiată…
Cum ziceam, căzusem uşor în patima mânuirii cărţilor, dară nu ale celor care se citesc. Această ocupaţiune, jocul de noroc, adică, se desfăşura la un nivel decent, aşa cum bine le stătea unor tineri studioşi care nu dăduseră în patima discotecilor. Nu câştigam cine ştie ce, că nici nu era de unde, jucam doar de amorul artei de a ghici reacţiile celorlalţi, de a încerca să vezi dincolo de ceea ce-ţi este dat a vedea.
Îmi plăcea foarte mult să încerc să văd dincolo de fizionomii, să caut să citesc gândurile celorlalţi. Aş îndrăzni să spun: cine n-ar vrea să poată? Jocul cu lumea spiritelor, s-o numim aşa, ca să nu complicăm povestirea, îmi dăduse puteri deosebite, nu îndrăznesc nici acum a le numi altfel. Ştiam, de exemplu, când trebuie sa joc cartea şi când nu, ceea ce e mare lucru, aş zice.
Nu aş fi acordat mare atenţie acestei capacităţi de a şti e şi când dacă lucrurile nu s-ar fi complicat puţin… Mai clar, mă jucam într-o zi cu un pachet de cărţi, că ajunsesem să umblu cu ele la mine, nu mă puteam despărţi de ele. Şi, deodată, îmi vine ideea de a ghici ce cărţi am în mană. Atenţie, nu să caut o anume carte, ci să ghicesc cărţile pe care le ţineam în mană!
Ei bine, am făcut acest lucru în joacă o dată, de două ori, de mai multe ori, pănă m-a întrebat cineva, la un moment dat, ce fac eu acolo, singurel. Zic, uite ce minunăţie, pot să ghicesc orice carte ţin în mână! Ei au râs, desigur, erau tineri şi viaţa atât de frumoasă, fără cine ştie ce complicaţii… În faţa acestei reacţii, eu, fiinţă slabă, mi-am pierdut imediat încrederea în mine, şi nu mi-a mai ieşit nimic atunci, pe loc.
Când am văzut episodul din Războiul stelelor, unde Luke încearcă să ridice o navă spaţială şi nu reuşeşte pentru că nu are încerdere că va putea, am înţeles mai multe. Atunci, însă, n-am acordat nici-o atenţie…
Mai târziu, însă, când am incercat să repet experienţa, pentru că asta vreau să cred că era, am ghicit la rând carte după carte. Când am ajuns să ghicesc zece cărţi la rând, m-am oprit. Ce-i drept, m-am cam speriat, ceva nu era în ordine… Probabil că există probabilitatea de a ghici o carte, dar zece la rand?
În fine, să revenim la povestire. În două cuvinte, acţiunea de mai departe se petrece în garsoniera din Bucureşti a prietenului meu Mihnea, noaptea tarziu, la ceva timp după experienţele care vorbeam… Un tip ciudat acest Mihnea, cam tăcut de felul lui, dormea cu o spadă la capul patului, în loc de cruce.
Gil adormise pe salteaua întinsă pe jos în dreptul ferestrelor care dădeau spre balcon. La un moment dat, Mihnea strigă “Scoală-te, bate cineva la geam!” Gill se trezi rapid, practic instantaneu. Instinctiv, privi cadranul ceasului de la mână. Arăta exact 02:09.
Cine să bată în geam la acea oră, şi mai ales la etajul al doilea? Privi mirat spre Mihnea.
“Cum cine? Prietenul tău, ştii prea bine care”. Mihnea, om cuvios până peste poate, nu avea prea mult la suflet experimentele spiritiste ale lui Gill. Deşi era un tip relativ deschis, credea că nu aceasta era cărarea cea dreaptă. Să menţionăm aici că era o perioadă în care Maestrul şi Margareta lui Bulgakov făcea săli pline şi ideea de Mefisto nu era privită cu totală antipatie.
Gil simţi cum se trezeşte brusc, cu o senzaţie ciudată, de nesiguranţă. Ca şi cum cineva l-ar fi fixat cu privirea prin fereastră, o senzaţie pe care e imposibil să nu o fi simţit vreodată. Nu îndrăzni, însă, nici măcar să arunce o privire într-acolo. Un fel de fluid, o forţă extrem de puternică îl atrăgea de acolo, fără a intra în încăpere, aşa cum i se îmtâmplase altădată, când se aventurase mai mult în experienţe spiritiste.
Întinse mâna să dea drumul tranzistorului. La acea oră din noapte, la radio, pe programul doi, ştia sigur că este jazz nocturn. În acelaşi timp, ceva îi spunea că este inutil, că oricum n-are cum să scape de senzaţia de teamă animalică strecurată în suflet. Deschise aparatul şi, în locul liniştitoarelor acorduri de jazz izbucni pur şi simplu o muzică înfiorătoare. Ai fi putut spune că nu era o muzică pământeană.
“Cum adică a bătut în geam?” i se păru lui Gill că redevine dintr-odată raţional. “Cu unghia, uite-aşa, de două ori,” veni răspunsul foarte sec şi concis.
Da, de două ori… Dacă ne gândim mai bine, toată lumea bate regulat de trei ori: cioc, cioc, cioc. Nimeni nu bate de două ori. Chiar şi Destinul bate de patru ori. O ştia prea bine: a Cincea de Beethoven era una dintre preferatele sale.
În acea noapte, ca şi în altele, de altfel, Mihnea rămăsese să scrie până târziu, la studiile sale istorice, pe care le făcea extrem de muniţios, chiar dacă nu se ştia cui foloseau. Lucra chiar şi aşa, la lumina lumânărilor, că nu plătise curentul. Avea demult obiceiul de a sta noaptea să scrie, drept care era mai treaz şi mai calm ca oricând. Meticulos şi exact, cum îl ştia, nu era el omul care să dea referinţe neclare. Deci, cu unghia. Sau, Dumnezeule, cu altceva care ar aduce cu unghia!
Mihnea părea a fi doar supărat că nu poate lucra, teama îi era disimulată. “Du-te şi spune-i tu să plece, dacă tot îţi place ţie să te joci cu treburi de-astea. Eu nu vreau decat să lucrez şi am nevoie de linişte. Hai, du-te!”
De fapt, Mihnea căuta să pară detaşat şi netimorat. Gil privi cu coada ochiului spre balcon, mai bine zis încercă. Îl simţea pe acel cineva tot acolo. Nu-i era deloc uşor să facă abstracţie.
Cum adică, să-i spună, aşa, pur şi simplu: “Pleacă şi lasă-ne-n pace!” Ce, era sluga lui? Încercă să-l înjure şi să-i vorbească urât, aşa cum ştia că trebuie să facă în asemenea împrejurări.
Ştia că se cade să-i vorbeşti altfel de cum ai învăţat la biserică, exact invers. Apoi, ca semn că a plecat de lângă tine, trebuia să cânte cocoşul! De aceea trebuia să arunci cuvinte grele, chiar dacă nu aveai de ce, ceea ce Gil făcea acum, fără a privi, însă, spre întunericul de-afară.
Nimic… După câte mai văzuse, dacă ar fi fost să plece, sigur ar fi cântat cocoşul. Chiar şi aici, printre blocuri, unde nu ţine nimeni asemenea vietăţi prin preajmă. Îl mai înjură ce-l mai înjură, fără tragere de inimă, însă. Simţea că e inutil, cineva parcă-i spunea asta…
“Adu cărţile, să jucăm, o să-i placă asta, cu siguranţă!” Mihnea se execută imediat, fără nici-un comentariu, şi aduse pachetul de cărţi. Când puse mâna pe ele, Gil simţi că-l ard, parcă erau cărţi de foc!
Le aruncă, cu un gest care ar fi putut părea oarecum teatral, şi toate cărţile se răspândiră pe jos, care încotro. Mihnea, la fel ca mai-nainte, fără să spună nimic, luă lumânarea şi le culese pe toate de prin cotloanele pe unde ajunseseră.
Jucară apoi pocher cu îndârjire, de parcă cine ştie ce sume ar fi fost în joc. Era, de fapt, mai mare plăcerea să vezi ce careuri şi chinte royale ieşeau, la fiecare mână. Totuşi, timpul trecea, şi nimic. Parcă-şi bătea cineva joc de ei.
Într-un final, obosiţi şi fără chef, că nu jucau pe bani, se plictisiră. Aveau şi ei, la urma urmei, mândria lor. Mihnea se-ntinse pe pat. Oricum, nu mai avea chef de lucru. Stinse lumânarea, fără a face nici-un comentariu. Gil luă şi el în stăpânire salteaua de burete şi-ncercă să facă abstracţie de tot. Ce naiba, era aproape patru dimineaţa!
Senzaţia de nelinişte şi nesiguranţă nu mai era aşa pregnantă. Probabil că acesta era motivul pentru care, la un moment dat, aşa cum stătea, cu capul spre fereastră, îl puse cine ştie cine să arunce o privire peste cap. La doi metri distanţă, umbra unui bărbat foarte masiv se profila pe fondul blocului vecin.
Clădirea era bine luminată de becul care era chiar în dreptul geamului, de aceea silueta se contura clar pe fundal. Vila în care stătea Mihnea era veche, de dinainte de război, cu camere foarte înalte. Acel ceva, care arăta ca un bărbat înalt şi foarte bine făcut, ocupa cu statura sa tot spaţiul dintre cele două etaje.
Aha, deci avea cam trei metri înălţime, atât putu gândi atunci Gil. Sus, la cap, străluceau nişte lumini, mai exact, mocneau stins, dar nu cald, ci rece. Era cam ca un un bostan găurit, în care pui o lumânare, la acea sărbătoare americană de Halloween. Strălucirile acelea reci nu transmiteau nimic acum, dispăruse teama, doar clipeau acolo, nimic mai mult.
Închise ochii, îngrozit. Stătu ceva timp, poate secunde, poate minute, cine ştie, până când o senzaţie de linişte îi umplu fiinţa. Mai aruncă apoi o privire, nu se putea abţine, ceva îl chema, parcă.
Nimic. Silueta dispăruse, pe fundal nu se mai vedea nimic. Parcă nici nu fusese vreodată. Aşteptă să cânte cocoşul, ceea ce se şi întâmplă aproape imediat.
Mihnea, din păcate, adormise deja. Păcat că nu văzuse şi el, gândi Gil, cu spiritul lui de cercetător, ar fi fost interesant pentru el. Sau, poate, nu era pentru el să vadă…
Se mai uită o dată, doar, doar o mai vedea ceva. Lumina zorilor topea deja afară întunericul. Plecase…
Gil îşi aranjă pătura, mai erau câteva ore de somn, totuşi. Deodată, un miros îngrozitor îl năpădi din toate părţile. Ce-o cu mirosul ăsta, gândi Gil şi mai inspiră o dată, adânc. Ciudat, nimic… Dumnezeule, dispăruse brusc, fără să lase vreo urmă!
Rămăseseră doar întrebările. Cum poate să dispară, aşa brusc, un miros atât de puternic? A ce mirosea, oare, ceva ca o miasmă grea, de cărbuni nearşi. Abia mai târziu realiză despre ce era vorba. Era pucioasă, era chiar mirosul lui, al nenumitului.
Înţelese atunci aproape totul, atât cât era de înţeles. Dar acum era prea târziu, mult prea prea târziu pentru orice…

Categories: Proză

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s