România

România lui Caţavencu – membră UE cu drepturi depline

 De Eugen Matzota

Oricine urmăreşte O scrisoare pierdută este uimit cât de puţin s-a schimbat politica în România în aproape 150 de ani. Mai mult, cât de puţin s-au schimbat oamenii, în general, în atâţia ani.
 Nici comunismul nu a adus mari modificări în mentalitatea oamenilor de pe plaiurile mioritice. Omul nou la care visau comuniştii, de exemplu, nu era foarte departe de imaginea de om nou a unei alte ideologii, de aceeaşi sorginte, la urma urmei, pentru că Mussolini şi Lenin erau prieteni.

 Într-un serial TV despre viaţa lui Mussolini de prin anii ’70 era o secvenţă memorabilă cu intrarea unui tren în gară cu o întârziere de vreo şase ore. Lumea de pe peron era indignată, fireşte. Fasciştii, tineri, înalţi, îmbrăcaţi în uniforme negre impecabile, se duc cu paşi hotărâţi la locomotivă, de unde îl scot în aplauzele mulţimii pe mecanicul murdar, gras, cu părul năclăit, şi beat, pe deasupra.
 Cei care aplaudă acum sunt aceiaşi care, mai târziu, vor aplauda şi execuţia celui care devenise tiran, nu mai era Il Duce alături de care să fie Fino alla vittoria… Ce se întâmplase între timp, nu erau aceiaşi oameni de când peste tot scria Vivere pericolosamente şi Tutto nello Stato, niente al di fuori dello Stato, nulla contro lo Stato? Mussolini încercase să schimbe mentalitatea poporului, a omului de rând. Totul era în regulă atâta timp când acest lucru se referea la ceilalţi. Când oamenii au observat că acest mic şi afurisit Mussolini are de gând să-i pună chiar pe ei să se schimbe, nu pe oricine altcineva, ei, atunci, s-a schimbat calimera. Mussolini a devenit duşmanul lor personal.
 La fel a fost şi în România cu încercările Căpitanului de a trece România printr-un foc purificator. Ideea nu era rea, după cum era şi ideea comunismului, ca un fel de creştinism bine spălat de influenţe divine. Irealizabil, însă, pur şi simplu utopic.
 Aici nu este Europa protestant-catolică, unde mentalitatea este alta, valorile sunt altele. Aici sunt Porţile Orientului.
 Degeaba vorbim de Micul Paris! Şi, dacă, totuşi ne încumetăm a vorbi de Micul Paris, atunci clar vorbim doar de centrul Bucureştiului. În cultură, acest lucru se traduce printr-un mănunchi de oameni, puţini, prea puţini faţă de masele care se manelizează constant şi ireversibil, se pare, ca  să nu spunem şi mai dur, că sunt manelizate treptat.
 În studiul Fenomenul românesc, Mihai Ralea spune, referitor la diferenţa dintre cele două extreme ale Europei: „În apusul şi centrul Europei, domneşte o mentalitate, iar către răsărit, către posturile cele mai avansate ale Asiei, o alta. […] Toată civilizaţia occidentală stă într-un singur cuvânt: aptitudine creatoare. Ridicat deasupra mediului, dominându-1 prin stăpânire de sine, prin curaj, prin răbdare şi iniţiativă, occidentalul e spirit activ mai înainte de toate. El preface ambianţa, sfinţeşte locul, căruia îi impune legea şi ideea sa şi care îl ascultă docil şi învins. Apuseanul e stăpânul voinţei sale elastice şi ferme în acelaşi timp şi pentru aceasta e şi stăpânul lucrurilor înconjurătoare. Curajul său e când temerar, când rezonabil. Ştie să rişte şi să fie în acelaşi timp subjugă forţele naturii, sezoanele, fauna şi flora. Dar mai ales a inventat tehnica, care i-a devenit aliată ascultătoare. […]
 În asemenea condiţii, filozofia sa nu poate fi decât voluntaristă. El crede că totul e posibil, e optimist în încrederea pe care o acordă forţelor sale, crede în libertate, mai mult, în liber arbitru, pentru că rezistenţa determinismului orb o învinge cu puterea înţelepciunii sale; forţează evenimentele prin voinţa sa de triumf. Individualismul e, fără îndoială, idealul său ultim.
 Psihologia orientalului e exact contrară. Ea se reduce, de obicei, la o resemnare pasivă. Dacă occidentalul se impune mediului, orientalul se supune. Forţa naturii îl zăpăceşte, îl zdrobeşte, îl apasă. Recunoaşte într-însa cine ştie ce forţă religioasă misterioasă, contra căreia i se pare inutil să mai lupte. Ordinea evenimentelor i se pare stabilită de un zeu infailibil. Fatalismul, adică constatarea acestei aşezări prestabilite şi pe care voinţa omului e prea slabă ca să o îndrepte, i se pare singura soluţie. Totul e acceptat aşa cum se prezintă. Nici un orgoliu, nici o ambiţie, nici o rezistenţă. Imaginaţia şi voinţa nu prefac deloc realitatea înconjurătoare. Filozofia vieţii e supunerea, resemnarea la forţele care ne depăşesc şi pe care nu le putem schimba, ci doar îmblânzi prin ascultare. Idealul său e în masa anonimă, în colectivitatea absorbantă. Între tipuri extreme de civilizaţie, între aceste două interpretări ale existenţei, datorită a două structuri deosebite, între creaţiunea occidentalului şi resemnarea orientalului, se poate găsi o valoare. Să numim această structură sufletească adaptabilitate.”
 Din cele de mai sus am putea sintetiza caracteristicile esenţiale ale mentalităţii occidental, şi anume aptitudinea creatoare, care este şi cea mai importantă, activismul, credinţa că totul e posibil, încrederea în forţele proprii şi nu în ultimul rând, afirmarea individualităţii.
 Dacă privim spre Orient, atunci e de remarcat că mentalitatea orientală înseamnă fatalism şi resemnare pasivă, supunere şi o imensă masă tăcută, anonimă.
 Undeva între aceşti poli s-ar plasa şi românul, cu mentalitatea sa dominată de ceea ce Ralea nu numeşte adaptabilitate.
 În Jurnalul său din 1947, Petre Pandrea vorbeşte despre stilul de viaţa semi-colonial al societăţii româneşti. Semi-colonia este definită de el ca fiind „quasi-autonomie politică şi dependenţă economică”. Dacă ne uităm bine, nu e deloc departe de situaţia în care ne aflăm, de fapt. Într-o asemenea ţară, după cum spune Pandrea, iese în faţă „speţa şarlatanului egoist”. Acesta este cel care îşi „trădează patria pentru arginţi sau din poltronerie lamentabilă” la orice oră, numai şi numai pentru interesul său sau al familiei sale.
 Există şi un fel de explicaţie, mă rog, un fel de justificare mai mult, pentru un asemenea comportament mizerabil: „…n-au bază economică, n-au metafizică, n-au bază morală: au apetituri”. Această specie rupe orice legătură cu prietenii din tinereţe, care nu mai prezintă interes material, „vinde ţara şi pe maică-sa, intră în bandă necondiţionat, ca hoţii de cai cu ochii la pradă”.
 Românul simplu de azi pare a se comporta ca pe vremea comunismului, când trebuia să fie alert mereu, să ştie unde şi ce se mai bagă (termen specific timpurilor, care însemna că la alimentara din colţ s-au adus ouă sau chiar carne). La fel ca orice oriental, trebuia să fie şmecher pentru familia sa. Doar că nu mai trăieşte în comunism…
 Şmecheria a străbătut secolele. Vine direct de la Caragiale, unde ce e Caţavencu decât un şmecher provincial care profită de o scrisoare. Sigur, este păcălit de un şmecher de la centru, dar tot se găseşte ceva şi pentru el, că are calităţi, nu?
 Acum, Caragiale a ajuns să fie membru cu drepturi depline în Uniunea Europeană. Undeva la margine, aşa este, în Europa provincială, dar e acolo şi el.
 Oare cine-o fi azi Caţavencul nostru de aici, că pe ceilalţi, de-alde Agamiţă Dandanache de la Bruxelles, parcă i-am şti, nu-i aşa?

Categories: România

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s