Externe

Cinci ani de la sfârşitul lumii

De Eugen Matzota

Da, cam aşa stă treaba…
Au trecut cinci ani din 9 august 2012, când marile bănci centrale au fost nevoite să intre în scenă pentru a repara prostiile altora. Ale altor bănci, adică.
Trecuseră ceva ani de când un băieţel din sediul din Singapore a falimentat cea mai veche bancă comercială din Londra, Barings Bank, unul dintre stâlpii siguranţei bancare. Chiar şi regina avea bani acolo, cum era şi firesc. Iată că, în 1995, băieţelul Nick Leeson se joacă cu banii oamenilor, nu în nisip, cum i-ar fi stat atât de bine, şi pierde la jocuri de noroc circa 827 de milioane de lire sterline.
Spun “jocuri de noroc” pentru că investiţiile speculative sunt un joc de noroc, chiar dacă se cheamă pompos “contracte futures”.
Cum lumea băncilor nu are nicio legătură cu cea a oamenilor, nimeni nu învaţă din această prăbuşire a unui întreg system de valori, pentru că Barings Bank fusese fondată nu cu doi-trei ani în urmă, ci în 1762, când nici nu exista România, darămite vreun sistem bancar românesc.


Am să redau mai jos un dialog petrecut înainte de 2007 în Statele Unite ale Americii între un bancher vorbitor de engleză şi un emigrant vorbitor de limba lui:
          AşaDomnule Rodriguez, înţeleg că aveţi nevoie de bani…
          Si, senor, aşa este, mare nevoie. N-am nici serviciu, nici casă, e greu, tare greu.
          Înţeleg, senor Rodriguez, iar banca noastră înţelege şi mai bine acest lucru. Să vedem… serviciu nu aveţi, înţeleg.
          Maria, soţia mea, face curat la nişte oameni buni, mai aduce şi mâncare, ne descurcăm…
          Dar dumneavoastră, senor Rodriguez, nu lucraţi.
          Ei, mai fac şi eu una-alta, ştiţi cum e, dar nu prea ne ajunge, că n-am drept de muncă. Ştiţi, suntem veniţi de curând, înţelegeţi…
          Da, da, sigur, banca noastră vă înţelege şi vă sprijină! N-aţi dori cumva şi o casă?
          Vai, dar cum să…
          Lăsaţi, că de asta ne ocupăm noi. Avem un produs nou, exact ce vi se potriveşte mai bine. Facem o ipotecă, o rezolvăm noi!
Şi aşa, cu celebrul produs “subprime”, toată lumea e mulţumită: banca mai are un client, senor Rodriguez, o casă în America visurilor sale. Ce contează că n-o poate plăti? Important e că ne aflăm în treabă, nu?
Vine şi ziua de 9 august 2007, când celebra bancă BNP Paribas suspendă plăţile pentru trei dintre fondurile de investiţii legate de creditele imobiliare americane.
Iată cum prezintă presa momentul:
Aug. 9 (Bloomberg) — BNP Paribas SA, France’s biggest bank, halted withdrawals from three investment funds because it couldn’t “fairly” value their holdings after U.S. subprime mortgage losses roiled credit markets.
The funds had about 1.6 billion euros ($2.2 billion) of assets on Aug. 7, after declining 20 percent in less than two weeks, spokesman Jonathan Mullen said today. The bank will stop calculating a net asset value for the funds, which have about a third of their money in subprime securities rated AA or higher.
 
Începe nebunia…
Imediat, Banca Centrală europeană împrumută băncile cu 94,8 miliarde de euro! Mai mult decât s-a dat imediat după atentatul de la World Trade Center. Intră în joc şi Banca Angliei, şi Banca Naţională a Elveţiei, apoi altele, cea a Japoniei, cea coreană etc. În două zile, circa 330 miliarde de dolari sunt furnizaţi ca lichididăţi.
Cea mai mare criză financiară din 1930 încoace începe…
Ce s-a schimbat de atunci? Mai nimic, doar proiecte, promisiuni, vorbe.
          Cadrul în care operează băncile este în schimbare, dar încă nu este funcţional. Să nu uităm că gradul de solvabilitate al băncilor era undeva pe la 2%, refinanţarea făcându-se de pe piaţă.
          Supravegherea activităţii bancare se făcea la nivel naţional. Cea la nivel european va intra în funcţiune la finele lui 2012 abia!
          Băncile voiau să facă de toate. Suprimarea în 1999 a “Glass Steagall Act” în SUA, cel care separa activităţile de finanţare şi investiţii de cele obişnuite ale unei bănci, a creat giganţi ca Citigroup. Revenirea se face, dar lent, pentru că există mirajul câştigurilor riscante, dar fabuloase.
          Se revine la rentabilitatea industriei, în general, adică spre 12-13%, nu de 20-30%, cum erau cele legate de investiţiile riscante.

Ce urmează acum?
Sfârşitul lumii?
Evident că lumea, aşa cum o ştiam, bună, rea, s-a cam terminat.
Începe una nouă, cu o nouă ordine.
Dar, totuşi, cine plăteşte pentru toate aceste prostioare?
Ei cine?
Evident, senor Rodriguez!

Categories: Externe

2 replies »

  1. Frenezia creditelor cuprinsese si Romania chiar inainte de criza. Creditul cu buletinul ca sa il amintesc doar pe cel mai raspandit. Noroc ca nu mai exista inchisoarea datornicilor secolului 19.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s