Proză

Trăim în colonia numită România şi asta ne ocupă tot timpul…

De Eugen MATZOTA

Gil trăise onorabil până la năvălirea cotropitorilor occidentali, adică până la înglobarea României în moara ce macină fără milă oamenii şi naţiunile mai slabe, cunoscută sub numele ei de marketing ca Uniunea Europeană. Modelul cuceririi teritoriale prin forţele nemiloase ale comerţului dirijat înlocuise modelul de pe vremea Războiului Rece. Atunci lucrurile erau clare: de-o parte erau comuniştii, de cealaltă, capitaliştii.

Lucrurile erau clare, ştiai la ce să te aştepţi. Dacă erai de partea nefavorabilă a Cortinei de Fier, oftai, înghiţeai în sec, şi cam atât, că forţele de represiune abia aşteptau să te umfle. Rămâneau doar bancurile, care, în perioada mai apropiată nu mai erau pedepsite, ci lăsate ca o supapă.
Cum era acea întrebare la Radio Erevan:
– Dacă la noi e aşa de bine şi în capitalism e aşa de rău, atunci de ce la noi e aşa de rău şi la ei aşa de bine?
Un alt banc ar putea reda ceea ce se pare, după cum evoluează lucrurile din 1990 încoace, că nu pot înţelege cancelariile occidentale, extrem de vulnerabile în faţa şmecheriei celor din Estul Europei, inclusiv, şi mai ales, a celor din Marea Rusie.
Zice bancul:
Un rus ducea o capră de funie.
– Ce faci? Întreabă americanul.
– Duc o capră, nu vezi?
– Şi unde duci capra?, întreabă din nou americanul.
– Care capră?
– Păi, nu ai o capră legată de funie?
– Ba da.
– Şi unde duci capra?
– Care capră?
Şi uite-aşa se desfăşoară convorbirile pentru pace din sovietici şi americani…
Europa, aşa cum o descrie Huntington, este Europa religiilor, a celor două mari religii: cea catolică, de la Atlantic până pe Carpaţi, şi cea ortodoxă. Aceasta din urmă este o altă lume, nu mai este lumea occidentală, este o lume ce se poate confunda până la un punct cu Bizanţul. În timp ce Bizanţul păstrează valorile sale, aşa cum or fi ele, cea vestică, odată cu Reforma lui Martin Luther, adică odată cu începutul secolului al XVI-lea, începe să asimileze valorile protestante, mult mai pragmatice.
Omul din Vest, occidentalul obişnuit, trăieşte activ în comunitate, pe când românul, ca şi alţi ortodocşi, de altfel, este mai legat de familie decât de comunitate.
Probabil că acesta este motivul pentru care un român ca Gil nu va putea fi niciodată un neamţ, oricât să străduise el să folosească învăţămintele primite în Oradea. Orice-ar spune regăţenii, mândria lor este Capitala, nu a apartenenţa la alte localităţi pe care nu le cita aici, nefiind cine ştie ce mândrie să spui că eşti din Slobozia, Feteşti, Lehliu, fie el şi Lehliu-Gară… Parcă altfel e să spui că eşti din Dej, Sighişoara sau Lugoj, ba chiar şi din Iaşi, dacă e să trecem Carpaţii în Moldova nu tocmai bine văzută[1].
Sigur că Gil era mândru să fie născut într-un oraş ce fusese categorisit într-o enciclopedie franceză ilustrată din 1855 ca fiind cel mai frumos oraş din Ungaria! Şi, pe vremea aceea, era, totuşi, un alt oraş numit Buda, pentru că Budapesta va apărea ceva mai târziu.
Înainte de 1990, Gil nu cunoscuse capitalismul decât din auzite. Singur oară când ar fi putut şi el să iasă din ţară, măcar până la Budapesta, că aşa era organizată excursia pentru studenţii din Timişoara, fusese pur şi simplu tras pe sfoară de un amic de familie. Acesta, şef al Miliţiei Timiş, îl chemase la el să stea de vorbă şi i-a spus părinteşte, cu zâmbetul pe buze, că nu va putea merge, că nu el primeşte viza. Mai mult, i-a spus cam aşa: copiii cadrelor trebuie să-şi cunoască bine patria… Gil ştia că fiul şefului grănicerilor, coleg de clasă cu el, fusese ales să reprezinte şcoala la Olimpiada de la München din 1972, drept care plecase să critice la faţa locului, cu mânie proletară, cuceririle scârbavnice ale capitalismului. Asta e…
Sigur că pe Gil tăierea accesului la lumea de dincolo de graniţele României nici nu l-a mirat excesiv. Ştia că are dosar la Securitate din clasa a XI-lea, când sărise peste cal, aducând radioul la şcoală, la practică, să poată auzi toţi colegii postul de radio Europa Liberă. Se pare că exagerase, într-adevăr.
Pentru Gil, ora 17 devenise de ceva timp o oră sfântă. Era ora la care transmitea emisiunea Metronom la Radio Europa Liberă. Prezentatorul, realizatorul, DJ-ul, cum o fi să-i spunem, inima şi sufletul acestei emisiuni era Cornel Chiriac. Vreme de doi ani, reuşise să facă în aşa fel încât să se difuzeze această emisiune chiar şi în ţară, cu multe informaţii despre trupe şi albume pe care românii nu aveau cum să le cunoască vreodată.
Pe atunci, tot ce puteai face, dacă ascultai Radio România era să pândeşti momentul în acre se mai strecura vreo melodie. De exemplu, dimineaţa, la emisiunea O melodie pe adresa dumneavoastră. Puteai aştepta cu speranţă ultima melodie, care avea cel mai multe şanse de a fi cât de cât mai bună. În rest, muzică românească, greoaie, învechită, leşinată…
Cornel Chiriac, de la fuga lui în Occident în 1969 şi până la dispariţia lui prematură prin moarte violentă în 1975, făcuse ca această emisiune să fie ascultată nu doar de români, ci şi de oameni care nu înţelegeau limba română, dar apreciau muzica şi modul de prezentare. Unii spun c-ar fi fost ascultată şi la capătul celălalt al Siberiei.
De aceea, Gil, care voia să împărtăşească din ceea ce ştia şi din ceea ce găsise, drept care avea câţiva prieteni pe care îi educase de la stadiul de picat direct de la ţară la cel de ascultător informat, adusese radioul portativ fără antenă la practică. În mărinimia sau prostia lui, Gil credea că toţi ar fi trebuit să se bucure că puteau asculta nişte muzică bună. Abia ani mai târziu aflase că printre cei pe care-i educase se afla şi informatorul clasei. O aflase chiar de la cel care-l turnase, la una dintre întâlnirile
Evident, aceasta nu schimba nimic, sau mai exact aproape nimic din datele problemei. Gil rămânea acelaşi, chiar dacă nu se îmbogăţise ca alţi foşti colegi. Nu avea nevoie… 
(Fragment din romanul ATRACŢIA DIAVOLULUI, de Eugen MATZOTA, în curs de apariţie) 


[1]„Învins de argumentele acestei iubiri de adevăr, mărturisesc sincer că, în afară de credinţa ortodoxă şi de ospitalitate, cu greu am putea găsi printre moravurile moldovenilor ce să lăudăm pe bună dreptate. Toate viţiile care se întâlnesc la ceilalţi oameni stăpânesc şi pe moldoveni, dacă nu totdeauna în mai mare măsură, cu siguranţă însă nu în mai mică; calităţile lor, dimpotrivă, sunt rare şi, cum sunt lipsiţi atât de o bună învăţătură cât şi de exerciţiul virtuţilor, cu greu vei găsi un om care să strălucească prin virtuţi faţă de ceilalţi, afară doar dacă l-a ajutat o fericită înzestrare din naştere. Îngâmfarea le este mamă şi trufia soră; dacă un moldovean are un cal de soi şi arme mai de fală, crede că nimeni nu-l întrece, nu se va da în lături să se lupte nici cu Dumnezeu, dacă e nevoie.”
Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Ed. Academiei, Bucureşti, 1973, p. 309-313

Categories: Proză

1 reply »

  1. Chiar daca noua ni se pare ca suntem o tara libera, intrarea in aceasta Uniune ne priveaza incet, incet, de multe.Suveranitatea este ingradita, spre binele membrilor Uniunii, se spune.Asa o fi, dar unde mai e NATIUNEA?Preturile cresc, pentru ca profiturilr corporatiilro internationale TREBUIE sa creasca. Bun…Si daca cetatenii de clasa a doua nu vor mai rezista FIZIC?Cine le va mai plati preturile enorme?Aaa…Urmeaza Moldova, Ucraina…

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s