Proză

Cu RATA la Viena

Românii la Budapesta

<!–[if !mso]>st1:*{behavior:url(#ieooui) } <![endif]–>Gara de Nord, orele 15,30 trecute fix.

Căldură mare, ce mai, ca la Bucureşti!

Fără celebra întârziere balcanică, parcă uşor stânjenit de acest lucru, iată că trage la peron Rapidul Bukarest-Wien. Mă uit pe bilet, am loc rezervat chiar în ultimul vagon, evident, doar suntem ultimii mai la toate.

Iau geanta mea discretă de voiaj şi mă prezint la uşa vagonului, acolo unde naşul austriac îi petrece cu vederea-i ageră pe toţi.

Şi are ce vedea!

Deşi mai e o jumătate de oră bună până la plecare, deşi vagonul e pe jumătate gol, o mulţime oameni transpiraţi se calcă-n picioare să urce. Sunt aceeaşi colegi de-ai mei români, ca să le spun mai delicat, aceia care ne reprezintă prin lume, de ne ştiu toţi, şi încă ce ne mai ştiu…
Mă simt un intrus, pentru că nu vorbesc prea bine dulcele lor grai, aşa că stau să mai fumez o ţigară, că-n tren nu se mai fumează. Printre tinerii manelişti, iată şi o băbuţă care târăşte nişte paporniţe. Nu le poate căra, aşa că le trage după ea, una câte una. Naşul se fereşte cu delicateţe. Ştie el de ce. Noi vom afla abia a doua zi.
Toate la rândul lor, însă…
Plecăm, până la urmă.
Dumnezeu are grijă de mine şi mă plasează într-un compartiment de intelectuali, unde suntem jumate-jumate: doi vorbesc româna literară, ceilalţi doi, cealaltă limbă.
Uşor-uşor, trece noaptea şi ne trezim la Budapesta. Nici nu opreşte bine trenul şi o tânără aparent normală, proaspăt trezită, se duce liniştită la WC şi face ceea ce în mod normal face şi acasă în fiecare dimineaţă. Naşul austriac nu spune nimic.
Ce-ar putea spune, nu? Nici nu iese bine cucoana satisfăcută şi locul îi este luat de un manelist, ce să fac, n-am găsit un termen mai dur, care face şi el o treabă. De data aceasta şi mai adevărată.
Rezultatele eforturilor românilor noştri lasă încă o urmă în Budapesta, aşa cum armatele române au intrat de două ori în secolul trecut. De data aceasta, urmele se plasează exact între liniile gării Keleti, ca o nouă victorie a românismului adevărat asupra civilizaţiei!
În fine, ne apropiem de Wien. Cu disperarea tipică pensionarilor care aleargă să plătească impozitele pe data de 3 ianuarie ale fiecărui an, iese pe hol băbuţa menţionată mai sus. Târăşte după ea prima sacoşă de bişniţar. Se uită la mine cu ochi de câine iubitor, dar nu cedez şi intru în compartiment la timp.
Bine fac! Iat-o că trece lăsând în urmă o dâră de la peştele stricat care umple sacoşele.
Atunci îl înţeleg pe naş.
Atunci îi înţeleg şi pe ei, pe ceilalţi, cei care se uită la români ca la nişte ciudăţenii, ca să fiu delicat.
Şi tot atunci mă gândesc că eu sunt coleg cu ei, cu aceşti oameni minunaţi care-au dus dincolo de hotare mândria acestei ţări. Aş putea merge mai departe să spun că suntem compatrioţi, dar n-o fi prea mult din partea mea?
Dacă nu m-acceptă? Că eu nu gust o manea adevărată, nu sunt ca ei, care sunt cei mai mulţi?
Sunt eu nebun, că nu-s ca ei? Dacă sunt doar un intelectual şovăielnic iar ei sunt cei adevăraţi?
N-ar fi oare bine să pun mâna pe mop, să şterg urmele ei, să şterg urmele lor?
Mă voi retrage, încă o dată, din calea lor, poate într-o lume virtuală, poate pe Net.
Acolo nu pot trece dimineaţa spre WC, nici nu pot lăsa balele lor.
Cele de la peşte, desigur…  

Categories: Proză

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s