Proză

Un neam trece și altul vine… – Eugen Matzota

 

De Eugen Matzota


Ocoli cu grijă noroaiele, aceleași bălți pe care le știa din copilărie, mereu în același loc, nimeni nu se sinchisea de ele, făceau și ele parte din viață, nu? 

Intră în curtea bisericii, unde vântul bătea în voia sa, de parcă l-ar putea forța cineva vreodată, trecea fluierând printre crucile răzlețe. Iarba era mare, deasă și neumblată, dar mai ales verde, un verde crud și intens, ca un gazon bine îngrijit, și cine să aibă mai bine grijă de ea decât cei care tot stăteau acolo și oricum nu mai plecau nicăieri niciodată?
Ajuns în dreptul bisericii, văzu că mașina nu mai era, semn că Părintele plecase deja, cam devreme, chiar dacă nunta avea loc tocmai dincolo de apă, fusese cam grăbit, ori îi era tare urât singur. Păcat, ce i-ar mai fi plăcut să-i arate cheia, dar, cum zicea Ecleziastul, e un timp pentru orice.
Trecu, așa cum făcea în fiecare dimineață, pe lângă stâlpul pe care Părintele bătuse un cui și atârnase poza Dumneaei, poate o recunoaște cineva, poate s-o fi văzut careva, pe undeva, slabă speranță, însă, erau deja trei ierni de când plecase. O salută în gând, să nu râdă iar oamenii de el, dar așa se părea  normal, doar se vedeau în fiecare zi, nu?
Avusese și un vis ciudat azi-noapte, se făcea că venise chiar Dumneaei la el, și-i spunea ceva, parcă, numai lui, dar unde, oare, că nu era aici, în curtea bisericii, era într-un loc cu multă lume, câtă lume venea aici, nu, sigur, nu era aici. Să fi fost la vreo sărbătoare, da, așa trebuie că era, că apăruse și primarul acolo, și el nu vine, așa, oriunde și oricând, el e cineva. Dar se uitase prea repede la soare, înainte de a-și aminti tot visul, și uitase  mai tot, acum nu mai știa decât atât, totul era neclar, doar ochii ei îl urmăreau de oriunde, parcă.
Tot gândind așa, urcă în clopotnița din lemn, pe scara care tremura ușor, ei, da, aici era în lumea lui, nimeni nu știa mai bine ca el să facă să vorbească marele clopot, cel puțin așa zicea Părintele, și dacă zicea el, așa era, pentru că el, ei bine, el avea întotdeauna dreptate.
Ion nu mai cunoscuse un om atât de înțelept, chiar dacă nu prea mulți i se arătaseră lui în cale, doar printre cele citite, dar, oricum gândeai, pe toate le știa Părintele, puteai să-l întrebi toate cele, că avea întotdeauna răspuns. Doar despre nevasta lui nu știa Părintele ce să mai zică și nici nu-i era bine a-și aminti cum plecase Dumneaei cu ani în urmă la oraș, la doctor, și nici că se mai întorsese, nici a doua zi, nici după aceea, chiar dacă și primarul fusese după dânsa, și, vezi tu, dacă nici el nu reușise s-o convingă, pesemne că avea Dumneaei ceva motive serioase, pe care Ion nu avea cum să le priceapă!
Nu pricepea el ce mai găsea Părintele la ilustratele acelea frumos colorate pe-o parte, ce le primea de departe, mult mai departe decât casa roșie unde se opreau trenurile, dincolo de deal, darămite de-ale cucoanelor, care sunt, se vede treaba, de pe altă lume! Nici cum era cu trenul ăsta n-avea prea bine cum să înțeleagă, prin cărțile lui nu se spunea o vorbă despre el. De câte ori mersese cu trenul, și-o făcuse destul până să se-ntoarcă sat, nu simțise c-ar fi ciudat cu el, era doar un mod de-a merge mai repede. Ori pe jos, ori cu trenul, tot acolo ajungeai, la urma urmei.
Ion ajunsese deja la jumătatea vieții, și, pe undeva, printre hârtiile ce i le dăduse Părintele să le țină mai aproape de suflet scria că mai sunt doar câteva zile până să numere 33 de ani, mult, puțin, cine poate ști? Așa și citise el că spunea unul care fusese pe lumea cealaltă și apucase să istorisească toată călătoria sa, pentru că venise și înapoi, Dante îl chema, și spunea el că omul se înalță pe roata mare a vieții până pe la 35 de ani, după care coboară spre 70.
Sus, în clopotniță, ei, da, aici se simțea Ion într-ale lui, nimeni nu urca până acolo de când se spunea că acolo o văzuse cineva ultima oară pe Dumneaei, doar puțin înainte de plecarea ei, și-atâta doar. Iar lumea nu uită asta, că lumea nu uită mai nimic, dar nimeni n-o mai zărise vreodată.
Acum, ca mai mereu când era și Ion acolo, vântul se plimba printre crengi și-i aducea glasuri de demult, într-o vorbire ciudată, care doar aducea cu a străbunilor săi, dar poate că nici nu era a lor, cine știe, nici Părintele nu știa, doar îi spuse să mai dea cu tămâie din când în când, de-i era frică. Dar de ce era să-i fie, nu erau decât niște vorbe, nu erau lotri…
Doar o amărâtă de pisică, schiloadă și cenușie, ori chiar, mai bine zis, neagră de tot, îi mai ținea de urât acolo, sus. Sau, și mai bine zis, că lui Ion tare-i mai plăcea să pună lucrurile la punct, să spună totul așa cum este, iar nu cum dă bine, ori cum le place unora să audă, ei bine, pisica asta, așa schiloadă cum era, una-două se trezea cu ea sus de tot, și nu urca cu el pe scară, asta era sigur! Venea, dar numai când era și Ion, pisică sociabilă, ce mai, se așeza pe margine, dar nu să se zgâiască după vreo păsărică, nu, ci ca să-l poată privi mai de sus, atent și grav.
Ion ciuli urechile, din nou vorbea vântul, pe înțelesul lui, erau mai mulți oameni la un loc, undeva, nu departe de aici, poate chiar la casa trenurilor, că se mai auzea și un ușor șuierat, așa cum știa el că face trenul atunci când trece de la o lume la alta, de la un cătun la altul, de la un oraș la altul. De ce-i spunea Ion gării altfel decât toată lumea, asta doar el știa, poate pentru că pe un loc care înseamnă așa de mult pentru cine trece pe-acolo nu poți să-l strigi, așa simplu: gară!
Știa Ion de la cei care făcuseră armata că există niște cătune mari, mari de tot, care se cheamă așa, orașe, și mai știa că oricine ajunge acolo, nu prea mai poate scăpa, acolo rămâne! Văzuse și prin cărțile lui câteva, dar nu aduceau cu ce povestea lumea, erau cetăți cu ziduri înalte, poate că astea să te împiedice să pleci, ce altceva? Când le văzuse și el, la ele acasă, atunci când era școlar, era deja prea târziu, nu reușiseră să-l subjuge și pe el.
Ei, orașul ăsta, așa o fi fost și cu Dumneaei, n-a mai putut pleca din el, cum o fi pătimind ea pe acolo, departe de Părinte, cugeta Ion, dar niciodată nu spusese asta tare, doar o gândea, și-atât. Oricum, cine l-ar lua pe el în seamă? Ion doar îi asculta pe alții și nu punea la îndoială cele spuse, le auzise de atâtea ori și, apoi, cine s-ar fi sinchisit să-i spună lui povești, de ce să minți când nu e rost de așa ceva?
Părintele îi spusese că și minciuna e bună, câteodată, că dacă-l vezi pe unul cu cuțitul în mână, alergându-l pe altul, mai amărât, nu-i spui încotro a luat-o, îl minți, și e bine așa, să minți, ca să-l scapi. Dar pe el, pe Ion, adică, de ce l-ar minți cineva, cine să-și piardă timpul cu el, și așa nu vorbea mai nimeni cu el, de câte ori dădea ziua bună, abia dacă primea un mormăit în schimb, doar Părintele îl asculta și-l povățuia și-i spunea că oamenii sunt așa cum sunt, iară nu altfel, după cum ne închipuim noi, și că fiecare are drumul lui, pe care singur și-l alege.
Dar drumul lui care era, asta nu putu Părintele să-i deslușească prea bine, nici nu avea timp, că oamenii mureau mai repede decât s-ar fi așteptat și parcă într-adins alții apăreau pe lume, mai mulți și mai mulți pe an ce trecea. Şi pentru că Părintele le avea pe ale lui, că încă nu putea s-o uite pe Dumneaei, și încă nu putea să înțeleagă ce și de ce, Ion cu cine să vorbească, că doar nu s-o apuca acum să vorbească singur?
Spuneau unii despre oamenii care vorbeau așa, singuri, care nu le mai au pe ale lor, care au plecat o parte dincolo de ei și le zice lumea nebuni, doar pentru că nu sunt ca ceilalți, sau poate nu numai. Oare cei puțini la număr de stăteau, ziceau bătrânii, dincolo de deal, pe drumul dinspre Vechea Mănăstire, erau și ei nebuni, doar așa, pentru că nu veneau în sat, să bea la cârciumă, așa cum făceau ceilalți bărbați?
Ei, multe-ar mai fi gândit Ion cu voce tare, și câte n-ar mai fi avut de spus, că le ținea în el de veșnicii. Dar el nu bea cu ceilalți, și nici nu înjura ca ei, probabil că era nebun, își spunea chiar el, așa că îi lăsa să treacă pe lângă el așa cum treci pe lângă orice dobitoc ce n-are ce grăi spre tine.
Atunci când nu avea cu cine vorbi, că doar Părintele ce mai vorbea cu el, Ion vorbea cu cărțile lui, ori cu vântul, care, sigur, le avea și el pe ale lui, nu era mereu acolo cu el, mai pleca urechea și la alții, dar, oricum, îi era mai aproape ca ceilalți oameni din sat, duși cu treburile lor. Acum, vântul parcă încerca, așa cum știa el, să-l convingă să treacă dincolo de coama dealului, dincolo și de stână, tocmai la casa roșie unde opreau trenurile, unde doar oamenii cu treburi importante aveau de mers, ceilalți ce să caute așa departe? Poate că el știa mai bine ce avea Ion de făcut, oricum văzuse multe prin drumurile sale, mereu plecat, mereu departe de casa lui, undeva în munți, așa cum spuneau bătrânii, într-o peșteră care se și chema așa, a Vântului, pentru că era a lui, normal, nu?
Ion privi spre deal, printre vii, unde se zăreau puncte albe pe pajiștea din vârf, oile de la stână, mai departe nu vedea și nici nu știa ce putea fi, nici nu era treaba lui, niciodată nu ajunsese până acolo, nu era lumea lui, era a lor, a celor care plecau din sat. În partea cealaltă era muntele, unde nimeni nu se ducea, doar copiii încercau să ajungă cât mai sus, că erau mici și nu știau, dar se opreau destul de repede, pereții de piatră nu erau de joacă.
Vântul îi mângâia din nou ușor urechile, aducându-i chemări îndepărtate, mâinile lui îl trăgeau parcă spre mai departe, dincolo de deal, dincolo de lume. Părintele era la nuntă, nu avea să vină până dimineața, iar când va veni oricum nu va mai fi în stare de nimic, că așa uita de ea, gândi Ion și, de ce să nu vadă și el casa aceea, poate chiar și trenul, că, uite, anii treceau și el doar în închipuire avea ceea ce alții trăiseră cu viața lor.
Coborî cu grijă scările șubrede, ar fi trebuit să le repare demult, dar nu găsise lemn bun, Părintele se interesa din ce în ce mai puțin de cele lumești, singur îi era greu, dar, sigur, mâine se va apuca de ele, sau poate că nu, cum o da Dumnezeu!
O luă încet pe poteca dintre morminte, pe poteca pentru vii, ceilalți erau duși pe aleea din mijloc, cu castani, și ieși încet din lumea lui…

Fragment dintr-un nou roman…

Categories: Proză

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s