ALTculture Pilot

ALTculture PILOT: Nu sunt fluture de gheață

Georgeta Resteman

Georgeta Resteman

Nu sunt fluture de gheață

De Georgeta Resteman

Îmi pasă!

Aștept cuminte-n templul alb în care
Am scris cu degete de flori: Îmi pasă!
Se-ntrec cu sfinții crinii din altare
Și pânze de miresme-ncep să țeasă

Și mă înveșmântă, sufletul vibrează,
Tăceri de rouă înflorind sub pleoape.
Un înger care liniștea-mi veghează
Te-aduce-n gândul meu tot mai aproape.

Și simt în miezul nopții cum ard macii
Topind în jarul lor nămeți de fluturi.
Chiar de-ar veni în ajutor toți vracii
Iubirii nu mai poți a-i pune scuturi

Și te strecori prin brâie de lumină
Iar eu te chem, gând înflorit, acasă.
Mă rog, te-aștept, mi-e inima regină
În templul alb în care scriu: Îmi pasă!

Floare de colț

Furtuni de fluturi, vară-nmiresmată,
Iscat-ai încercând ades’, ciudato,
Să sapi tranșee-n inima-mi curată
Dar te-am învins, iubindu-te, surato!

Oare-ai uitat că munții-mi sunt părinții,
Semețe stânci – piloni de rezistență?
Ți-ai ascuțit în sufletul meu dinții
Dar ți i-ai rupt, pe rând, și-n penitență

Te zbați când toamna-ți bate la fereastră.
Tu n-ai habar că-n mine-i primăvară
Cu fluturi blânzi sculptați în zare-albastră
Și-n inimă cu floare-aceea rară

Ce crește-n liniști albe sus, pe creste:
Floarea de colț – iubirea mea stelară,
Cu pulbere de argint scriind poveste
Cum alta nu-i – tu, s-o privești de-afară!

Te miră cum zidește-n mine-altare –
Doar macii viscolesc fugind din grâie,
Floare de colț – iubirea mea, cărare
Pe care urc zidindu-mi cetățuie
Din tot frumosul înflorit sub soare.

Doar…

Iubesc, atât, și n-am să spun nimic,
Cum am iubit tăcându-mă mereu –
Tăcere din tăceri de Dumnezeu
Mă țese într-un cer de borangic.

În dimineți, atâtea flori în gând
Brodez pe orizontu-nsigurat
Și-n înflorirea-mi fără de păcat
Mă unduie Lumina din Cuvânt.

Amiezile mă tac și mă cuprind
Cu dorul-dor, tivindu-mă, și-apoi
Pe tâmple-mi ară șipote de ploi
Vroind să stingă focul ce-l aprind

În sfeșnicul ce arde ne’ncetat.
Din templul depărtării-n care taci
Vezi ritualul din făclii de maci
Privind cuminte, poate-ngândurat,

Cum din cenuși tăcute mă ridic.
Mi-e dragostea și pâine, mi-e și vin –
Nu știu ce scris-a Domnul în destin,
Doar te iubesc și n-ai să știi nimic.

 

Colind de ger

M-ai colindat din nou, singurătate,
(ce-ți place ție să te joci cu mine…)
Dar îți promit, la anul de vei bate
La ușa mea – și ține minte bine -,

Surato, nu te voi primi, nu-mi pasă
De plânsu-ți prefăcut, mi-a fost de-ajuns!
Ia-ți de pe mine mâna și mă lasă,
Prea mult mi-ai fost aproape și-ai pătruns

În casa mea. Să fugi cât mai departe –
Îți va fi dor, nebuno, mie, nu!
Și darurile-ți toate le împarte
În cele patru zări sau… ia-le tu.

Împărăteasă-ntr-un tărâm de gheață
Colindul tău de ger se face ger.
Porți sfidător un voal de ger pe față
Nu te mai vreau, voi scrie-acum pe cer

Cu trandafirii inimii scrisoare
Părintelui Preabun, să mi te ia,
Și rătăcind prin veșnica ninsoare
Nu vei mai fi singurătatea mea!

 

Nu sunt fluture de gheață

Nu sunt fluture de gheață
Nici vreun trandafir de nea
Nu port straie reci de ceață –
Drept veșmânt mi-e dragostea.

Nu sunt un inel de iarbă,
Nici vreun greier rătăcit.
Macii-n brațe pot să-mi fiarbă
Că-s un lan îndrăgostit.

Nu sunt strigăt de durere,
Nu sunt țipăt de păun.
Sunt fărâma de tăcere
Din sămânță de grâu bun.

Nu sunt doar o adiere,
Nici nu sunt un vânt pribeag.
Vreau să-ți fiu doar mângâiere,
Să-ți fiu dor, și să-ți fiu drag.

Vreau în ochii tăi sclipire
Ca mereu să strălucești –
De-ai cunoaște-a mea iubire
S-ar putea… să mă iubești!

 

Ridică-te!

Și te ridici din prund ca o nălucă –
Nu știi dacă ești mort sau de ești viu,
Lași aripile gândului să-ți ducă
Tot înlăuntrul searbăd în pustiu –

Depus acolo-n mistuirea vremii
Pentru-a-și găsi puterea de-a-nvia;
Se năpustesc, flâmânzi, spre el toți viermii
Vrând să se-nfrupte din inima ta.

Te uiți-napoi, amaru-ți simți cum ară
Prin lutu-arid în care-ai semănat
Doar grâu ales, sfințit de primăvară,
În lacrime de rouă-nnobilat.

Nu te-ntrista, mereu ai fost o oază,
Grădină vie, rod înmiresmat –
Șoptește-un glas – și gându-ți luminează:
“Ridică-te de jos” și te-ai salvat!

Să crezi! Nimic din ce ți se întâmplă
Nu-i fără rost – înveți, trudești și crești –
Bat clopote de ghiocei în tâmplă
Dar nu te lași, învingi, renaști, iubești…

 

De câte inimi?…

De câte inimi ai nevoie, oare,
Să poți măcar un pic să mai iubești
Sau cum arată-n visele-ți bizare
Cea căreia ai vrea să i te-oprești

În prag și s-o săruți prelung, în tihnă,
Să vrei să-i sorbi lumina din priviri,
Să-ți rânduiești grăuntele de-odihnă,
Să-ndeși cu pumnii geru-n rătăciri,

Trecutul ros de molii, în sertare
Să-nchizi – durere, chin, dezamăgiri –
S-arunci apoi, departe, cheia-n mare,
Să simți parfumul unei vii iubiri?

Dac-aș putea – deși eu sunt săracă,
O inimă în plus ți-aș cumpăra
Să bată-ntruna, niciodat’ să tacă,
Să-și împlinească, tainic, dragostea.

De- n viața asta fi-va să n-ai parte
Să mai iubești vreun pic, de n-o fi loc,
Eu voi iubi și dincolo de moarte
Și poate-acolo fi-va cu noroc.

 

Doar atunci…

Când zilele nu vor mai fi tăcere
Și din amurguri vom zidi cuvinte
Când primprejur nu va mai fi durere
Din adevăr croindu-ne veșminte,

Din întuneric – straie de lumină
Cu sufletul curat și-n el cu pace,
Când rupe-vom, chiar de la rădăcină,
Tot răul ce-a mușcat din noi rapace,

Când primăvara va-nflori din doruri
Verii smulgându-i macii de prin grâie
Și inimii nu-i vom mai pune storuri
Lăsând-o să iubească, să mângâie,

Atunci vom ști că-i dragostea stăpână,
Atunci vom crede că suntem doar noi,
Atunci urca-vom trepte mână-n mână
Și doar atunci vom spune: Amândoi!

Și totuși, liliacul înflorește…

Sunt primăverile din noi ciudate
Când înflorim târziul uneori?…
Speranțe, temeri, visuri suspendate
De zări albastre – ba senin, ba nori -,

Când traversăm furtunile de fluturi
În suflet cu noiane de tăceri –
Doar florile-s neîntrecute scuturi
Ce nu vor să uităm de primăveri…

Priveam, cu vreme-n urmă, liliacul…
Bătut de ploi, de vânturi, de ninsori,
N-aș fi crezut că va-nflori, săracul,
Umplându-și crengile cu pumni de flori…

În fiecare zi-i simțeam dorința
De-a-și dărui miresmele-i târzii
Și parc-aveam în inimă credința
Că vine clipa-n care va-nflori.

Simțit-am azi mireasma-i fermecată
Semeț din nou, plin de parfum domnește
Peste târziul meu, ca niciodată,
Căci, totuși, liliacu-mi înflorește!…

Sunt primăverile din noi iluzii
Cu care ne-amăgim adeseori?…
Nu, niciodată, zic! – s-audă surzii –
Târziul meu e-un veșnic câmp cu flori!

 

Tăcerea din salcâmi

Veghind miresme de salcâmi în floare
Ascult descântecul tăcerii-n noapte
Cu dorul tău, venit în șezătoare,
Purtând cămașă din cireșe coapte…

Se-apleacă lin, se unduie agale
Peste tăcerea mea sorbind, aproape,
Din răsuflarea ei secunde goale,
Lăsându-mi respirarea ta pe pleoape.

Și-n ritualu-i, scuturând parfume,
Parfumele tăcerea mi-o deșiră
Trecând de vămi și ignorând cutume,
Și preschimbându-mi inima în liră

Când dorul-dor înmiresmat te cheamă
Zidul singurătății să-l dărâmi –
E-atâta noapte-n jur, îmi este teamă,
Tăcerea mea, iubire din salcâmi…

Enigmă

Cortine de-ntuneric, lungi și grele
Lăsate peste-amurguri (ieri – viori)
Se scutură de praf și pe pingele
Mai poartă încă urme vagi, de flori…

Noapte nebună, gândurilor mele
Vrei să le-ucizi iar zâmbetul din zori?
Ți-ai curățat bocancii printre stele
Dar n-ai simțit nicicând acei fiori

Ce-ți umplu diminețile cu zâmbet
Și inima cu drag – nici nor, nici chin…
N-ai cum s-asculți al florilor descântec
Lovind cu pumnii, aprig, în senin!

Te-ntrebi de ce? Te-ntrebi de unde vine
Atâta întuneric? Ți-ai răspuns
De ce-ți sunt cuferele, noapte, pline
Cu rătăciri, oare nu e-ndeajuns?

Eu te privesc și tac, c-așa mi-e firea,
Cu răsăritu-aștept să mă desfăt,
Când florilor le-oi dărui iubirea
Iar cu mireasma lor o să mă-mbăt!

Plânsul

Plânsul ierbii sub tâiș de coasă
Plânsul florii-ucise de dogoare
Plânsul meu străină-aici, acasă,
Plânsul unei nații ce-ncet moare…

Plâns de umbre care n-au odihnă
Plâns de râuri care astăzi seacă
Plâns de suflet care n-are tihnă
Plâns de vise stând să mă petreacă.

Fân cosit sub ploaia de miresme,
Ruga mea spre Tine, Tatăl meu,
Din tăceri zidind catapetesme
Și țesând cu fir de Dumnezeu
Fân de aur peste plânsul meu…

 

Categories: ALTculture Pilot, Scrieri

Tagged as: , ,

1 reply »

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s