ALTculture - AGORA

ALTculture – PILOT: Premizele simbolismului sub pecetea vremurilor

Cristian Petricu

Cristian Petricu

Premizele simbolismului sub pecetea vremurilor

De Cristian Petricu

Lucrarea “Cuadratura cercului “, apărută la Editura Gutenberg, este, probabil, cea mai complexă şi, în acelaşi timp, cea mai profundă dintre cărţile cu care ne-a obişnuit Cristian Petricu. Ca şi celelalte, se adresează celor care vor să afle mai mult, care vor să se perfecţioneze spiritual.
Autorul face apel la nume mari,cum ar fi Heidegger, Einstein, Spinoza, Jung, Steiner, Guènon, Aivanhov, Hawkins, le pune în balanţă teoriile, căutările, încercările, ceea ec rezultă fiind o surprinzător de clară carte despre un subiect extrem de profund.
Am putea crede, la o primă vedere, că această carte nu este altceva decât un fel de mixtură de teme dintr-o mistică superioară, din esoterism şi hermeneutică, dar nu putem să nu apreciem legătura pe care o face autorul cu cele mai noi descoperiri ştiinţifice, care nu se bat, cum ar putea crede un cititor neavizat deloc cap în cap cu ceea ce unii ar numi ocultism.
Sigur, ideea că sfera ar putea fi cuprinsă în cub şi, în acelaşi timp, acelaşi cub să fie, la rândul său, în aceeaşi sferă, iată ceva care te poate face să nu dormi noaptea. Aşa să fie, oare? E posibil aşa ceva?
Răspunsul îl putem găsi în această carte, dacă avem răbdare să citim cu atenţie, să ne deschidem porţile inimii, să citim cu sufletul.
Eugen Matzota

În decursul timpului, simbolismul unor elemente precum echerul şi compasul, pătratul şi cercul, cubul şi sfera, a căror înţelegere şi interpretare constituie esenţa cuadraturii cercului, au fost atinse de schimbările vremurilor. Cu toate acestea, sensul interpretărilor acestor simboluri nu s-a schimbat. Sub pecetea vremurilor, simbolurile, ca oglindire a realităţii înconjurătoare, au rămas în aceeaşi unică îmbrăţişare. Ceea ce s-a schimbat în decursul timpului a fost profunzimea şi suma interpretărilor acestora.
Cea mai comună formă a simbolismului o reprezintă limbajul, iar cuvintele sunt şi ele simboluri verbale sau scrise. „…voi şi eu aparţinem unei specii care are o capacitate extraordinară: aceea de a modela cu o extremă precizie evenimentele în creierul altei persoane. (…) capacitatea la care mă refer este una care este prezentă în fiecare dintre noi. E vorba de limbaj…”. Astfel, Steven Pinker, doctor docent în psihologie la Institutul de Tehnologie din Massachusetts, observă simbolismul limbajului ca fiind o abilitate distinctă a omului.
Omenirea are la dispoziţia sa un sistem special de simboluri pentru a realiza harta misterelor ascunse ale naturii şi ale ştiinţei. Această „hartă” se numeşte „matematică”. Ea reprezintă o disciplină care foloseşte simboluri în mod precis definite, cu legături prestabilite şi care sunt în măsură să explice lucruri care nu se pot traduce prin cuvinte.
Cuvântul „hermetic” se foloseşte în sensul de „secret închis”, adică nimic nu poate fi deconspirat, decât unor persoane alese şi numai în anumite condiţii, fiind astfel puţin accesibile tuturor doritorilor. Un aforism hermetic spunea: „buzele înţelepciunii sunt închise, exceptându-se urechile raţiunii.” Îmi permit să completez şi să spun că şi privirea se va deschide treptat atunci când cei pregătiţi vor înţelege semnificaţia simbolurilor. Ele însele, simbolurile, sunt păstrătoare ale secretelor nerostite de la începuturile timpurilor.
Euclid (cca 325-265 î.Hr.), cum se observă în traducerea completă a „Elementelor lui Euclid” a lui Federico Commandino da Urbino din anul 1575 (precum şi a observaţiilor acestuia din urmă în prima carte din cele 15), a enunţat în cadrul seriei de postulate şi axiome generale pe cea referitoare la „linie”, respectiv „I fini della linea sono i punti”, adică „sfârşiturile liniei sunt puncte”. Linia a fost definită şi de Arhimede (cca 287-212 î.Hr.) prin enunţul: „Linia dreaptă este cea mai scurtă din toate liniile care au aceleaşi sfârşituri”. Mai apoi sensul definiţiei a fost acceptat de către matematicianul şi astrologul Giovanni Campano din Novara (1220-1296) care a enunţat că „linia dreaptă este cea mai scurtă extensie dintre două puncte” sau altfel spus, „linia dreaptă este distanţa cea mai scurtă dintre două puncte”.
Din aceste principii se pot deduce unele concluzii. Nu există un mod general valabil pentru a înţelege ceea ce este mai important sau nu. Dar sigur este că fără principiile fundamentale nu există bazele necesare construirii deducţiilor.
Albert Einstein, referitor la limbajul ştiinţei, a afirmat: „Din punctul de vedere al naturii lor, concepţiile ştiinţifice şi limbajul ştiinţific se regăsesc deasupra naţiunilor şi se datorează faptului că amândouă au fost stabilite de cele mai desăvârşite creiere din toate ţările şi din toate perioadele. În singurătate, dar în acelaşi timp într-un efort de cooperare în ceea ce priveşte rezultatul final, s-au creat instrumentele spirituale pentru revoluţiile tehnicii care în ultimele secole au transformat viaţa umanităţii. Sistemul lor de concepţii a ajutat, precum un ghid, în uimitorul haos al percepţiilor, deci am învăţat să culegem adevăruri generale din observaţii speciale”.
Potrivit unui articol din Discovery News, cele mai vechi simboluri desenate de mâna omului au fost descoperite în Africa de Sud şi acestea datează cu circa 70.000 de ani în urmă. Descoperirea făcută în peştera Blombos, la 180 de mile de Cape Town, indică nu numai faptul că primele fiinţe umane au evoluat în Africa şi s-au răspândit în toată lumea, dar că în momentul în care au fost realizate desenele, aceste fiinţe au fost dezvoltate şi evoluate din punct de vedere mental şi spiritual. Simbolurile acestor oameni reprezintă în mod distinct cultura existentă în acea perioadă. Prin intermediul lor au fost definitiv imortalizate caracteristicile distincte ale societăţii sau grupei sociale existente la momentul respectiv în termeni spirituali, materiali, intelectuali şi emoţionali. Mai mult, ce au decis aceşti Homosapiens să graveze cu circa 70.000 de ani în urmă? Oamenii care trăiau pe lângă peştera din Blombos au folosit unele simboluri pe care le-au imprimat în mod distinctiv şi pe unele pietre. Ei au folosit motive geometrice complexe, pe care le regăsim şi prin reprezentările echerului şi compasului poziţionate în aşa fel încât să creeze o formă de romb sau „losange” (în limba franceză), o formă ca de diamant, pe care şi masoneria de astăzi o foloseşte ca reprezentare. În masonerie, tehnica iluminării prin intermediul simbolurilor este şi soluţia comunicării proceselor mentale. Simbolul mai are şi marele dar de a reprezenta consistenţa materială a Cuvântului.

Artă preistorică din peştera Blombos din Africa de Sud

Artă preistorică din peştera Blombos din Africa de Sud

„Losange”, triunghiul, linia coloanei şi cercul, la prima vedere par toate simboluri simple, neprelucrate, în formă brută. Complexitatea lor constă în mesajul pe care acestea îl transmit în intervalul succesiv de timp. De fapt, ele reprezintă o parte fundamentală a moştenirii simbolismului rasei umane. Prin conţinutul lor esoteric, simbolurile sunt purtătoarele fără glas ale unei deosebit de puternice chemări emoţionale. Cu cât înţelegerea semnificaţiilor acestora devine mai profundă, cu atât mai mult acest lucru fascinează creierul uman.
Prin urmare, observăm cum aceste simboluri, cum aceste reprezentări geometrice simple emană limbajul comun de comunicare între toate culturile existente la un anumit moment dat sau în decursul timpului, în universul cubului. De la origini, trecerea timpului din universul material a permis cristalizarea acestui limbaj născut din una şi aceeaşi conştiinţă, unic şi atemporal, îmbogăţit pe parcurs cu noi cuvinte şi înţelesuri.
Ambivalenţa simbolului este remarcată prin exemplele care se regăsesc în istoria religiilor. Mesajul transmis în mod continuativ depăşeşte sensul existenţei timpului şi defineşte noţiuni care aparţin simultan atât universului subtil, cât şi celui grosier. Această ambivalenţă se concretizează prin calitatea de obiect a simbolului care, în acelaşi timp, face distincţii, dar şi unifică. Elementul esenţial care oferă consistenţă şi permite aceste funcţii este referentul transcendent, metafizic, sacru. Prin simbol, întreaga existenţă umană se structurează în legătura triunghiulară semn-om-lume, revelaţie-suflet-creaţie, cultură-conştiinţă-natură. Astăzi, datorită ştiinţei, aflând noi adevăruri, prin gruparea încercărilor de formalizare a relaţiilor logice dintre enunţurile care cuprind termeni epistemici, această ambivalenţă devine şi ea epistemică.
În general, simbolurile sunt considerate ca fiind unele dintre instrumentele omului care nu sunt atinse de timp. Acest lucru are o importanţă deosebită, importanţă pe care o vom înţelege mai bine parcurgând următoarele capitole. Timpul afectează doar materia, simbolurile reprezintă însă corespondenţe analogice, ca formă, ale unor obiecte, fiinţe, noţiuni, idei, însuşiri, sentimente etc., dar sintetice ca şi conţinut, poziţionate dincolo de timp. Simbolurile nu se modifică şi reprezintă în acelaşi moment reflectarea realităţii „cubului” redusă la esenţa ei, dar şi exprimarea unor stări care nu se pot delimita, existente în afara cubului, în realitatea „sferei”. Cu siguranţă, cel puţin dintr-un unghi de vedere, simbolurile se apropie mai mult de spirit decât de materie. Din acest punct de vedere, ele se regăsesc la graniţa dintre materie şi spirit.
În decursul timpului, anumite simboluri masonice precum echerul şi compasul, pătratul şi cercul, cubul şi sfera se întrepătrund şi predomină unul faţă de celălalt atunci când ne raportăm la materie, într-o anumită perioadă de timp. Privind trecutul prin prisma prezentului observăm că înţelesul „Întregului”, al îmbinării şi completării dintre aceste simboluri, al înţelesului unitar pe care l-au reprezentat şi îl reprezintă nu s-a schimbat. Aceste simboluri, prin îmbinarea lor dualistă, reprezintă în esenţă doar formele de manifestare ale unităţii care stă la baza Universului. Ele se completează şi se echilibrează precum elementele „yin” (formele curbe, întunericul) şi „yang” (formele unghiulare, lumina) din filosofia şi metafizica orientală, precum polarităţile fundamentale ale fiinţei „ha”şi „tha”, de tip masculin şi respectiv feminin, ale energiilor solare (+) şi lunare (-), precum ziua şi noaptea. În filosofia hermetică principiul polarităţii enunţă: „Totul este dublu; orice lucru are doi poli; totul are două extreme; asemănătorul şi neasemănătorul au aceeaşi semnificaţie; polii opuşi au o natură identică, însă de grade diferite; extremele se ating; toate adevărurile nu sunt decât neadevăruri; toate paradoxurile pot fi conciliate – (Kybalion)”. Principiul polarităţii explică faptul că în orice lucru sunt doi poli, există două aspecte opuse, iar contrariile sunt în realitate extreme ale aceluiaşi obiect între care sunt intercalate grade diferite de temperatură, de consistenţă, de luminozitate etc. De exemplu, căldura şi frigul deşi sunt opuse, în realitate sunt unul şi acelaşi lucru şi reprezintă o anumită temperatură. Ele se disting numai prin diferenţa de grade. Un alt exemplu este materia. Aceasta este manifestarea lui Dumnezeu, „pe care a făcut-o să iasă din El însuşi, fiindcă materia este de origine divină, iar la acest grad de puritate şi de subtilitate este necunoscută, neperceptibilă, ea fiind una cu spiritul”.
Şi în cazul nostru, cele două elemente ale Unităţii în manifestare sunt reprezentate de materie şi spirit. Ele sunt reprezentate de componenta materială a căutării polarizate către exterior, care poate duce la involuţie, în care existenţa timpului permite modificarea celor trei dimensiuni ale materiei percepute prin cele cinci simţuri ale omului şi de componenta spirituală, cea a căutării şi evoluţiei către sine, în care Unitatea poate percepe Tot şi se află în Tot. Aceste două lumi, două dimensiuni, cea materială şi cea spirituală, se întrepătrund în acelaşi spaţiu cosmic în care coexistă şi au raporturi de predominanţă, fie a materiei, fie de echilibru în întrepătrunderea dintre cele două forme de manifestare, sau de predominanţă a spiritului în dimensiunea în care timpul nu mai există.
În cadrul reprezentărilor sale privind simbolismul geometric, René Guénon explică aspectul simbolic al facerii lumii ca fiind „…trecerea treptată de la sferă la cub”. Prin urmare, forma sferică este „…forma cea mai universală din toate, conţinându-le într-un fel pe toate celelalte, care vor ieşi din ea prin diferenţieri efectuate după anumite direcţii particulare; de aceea această formă sferică este, în toate tradiţiile, aceea a «Oului Lumii», care reprezintă ansamblul global, în starea lor primordială şi embrionară, al tuturor posibilităţilor care se vor dezvolta în cursul unui ciclu de manifestare”.

Artă preistorică detaliu din peştera Blombos din Africa de Sud

Artă preistorică
detaliu din peştera Blombos din Africa de Sud

Cubul identificat de René Guénon este „…forma cea mai stabilă dintre toate (…) de aceea această formă este raportată, printre elementele corporale, la pământ, în calitatea acestuia de element terminal şi final al manifestării în stare corporală, şi ca urmare ea corespunde sfârşitului ciclului de manifestare sau la ceea ce am denumit punctul de oprire al mişcării ciclice”. Tot referitor la cub, René Guénon punctează faptul, că atunci când vorbim despre acesta trebuie să vorbim de stabilitate şi soliditate, dar şi de imobilitate şi imutabilitate.
Explicitând Apocalipsa, Omraam Mikhaël Aïvanhov se referă la Sfântul Ioan şi prezintă Ierusalimul ceresc ca fiind un cub, deoarece: „Lungimea şi lărgimea şi înălţimea sunt deopotrivă”. Numărul patru este numărul materiei. Ea reprezintă cele patru elemente: pământ, apă, aer şi foc, dar şi cele patru direcţii ale spaţiului: nord, sud, est şi vest. Simbolismul cubului continuă prin desfăşurare devenind cruce. Crucea pentru cabalişti, aşa cum în continuare ne descrie Aïvanhov, este prezentată în trei dimensiuni, rezumă şi conţine toate principiile creaţiei. În lipsa înţelegerii principiilor spirituale, înţelegerea anumitor fenomene, stări, percepţii, se limitează doar la materie. Masa critică a înţelegerii acestora poate fi depăşită doar prin pătrunderea adevărului custodit în aceste principii spirituale.
René Guénon subliniază şi ideea că cercul este secţiunea transversală a „Oului lumii”, a formei sferice universale şi primordiale care corespunde şi formei „Paradisului ceresc”. În cele din urmă, cercul se schimbă într-un pătrat care corespunde „Ierusalimului ceresc”. În sensul acestei schimbări, pătratul reprezintă şi încheierea posibilităţilor unui ciclu, datorită faptului că germenii din „incinta organică” circulară la început au fost fixaţi şi stabilizaţi într-o stare definitivă în raport cu acest ciclu. Capitolul „Cuadratura cercului” va descrie acest concept într-un mod analitic şi într-o manieră mai explicită.
Atunci când vorbim de cerc şi de pătrat ne referim la plan, la reprezentarea în cele două dimensiuni. Dacă rămânem tot în planul bidimensional şi poziţionăm echerul şi compasul într-un anume mod observăm că acestea reprezintă şi simboluri de bază în francmasonerie. Încă din trecut, ele au fost necesare în vederea ridicării unor edificii stabile şi drepte. Prin analogie, aceste instrumente devin simboluri ale virtuţii şi ale conştiinţei. Astfel, echerul este emblema rectitudinii şi simbolul legii morale. El indică sinceritatea şi justiţia intenţiei, a hotărârii şi a operei, reprezintă un „trebuie”, o normă imuabilă în timp. Compasul, la rândul lui, este un instrument al comparaţiei, care permite aprecierea dimensiunii şi consecinţelor acţiunilor şi, în acelaşi timp, semnifică hotărârea, capacitatea, geniul.
În diferitele grade ale masoneriei speculative, respectiv ale celei simbolice regulare, primul simbol îl controlează pe al doilea, apoi cele două simboluri se echilibrează, ajungând ca ultimul să îl controleze pe primul.
În teza sa de dizertaţie, arhitecta Alexandra Pasăre explicitează conceptul formelor în manifestările de expresie artistică. Astfel, forma şi semantica ei apropie multiple domenii atunci când este asociată materialului şi proprietăţilor acestuia (constituţia materialului, culoarea percepută, reflectarea luminii). La baza sistemului vizual din care derivă toate celelalte forme, indiferent de complexitatea lor, se află formele geometrice simple, arhetipale. Acestea constituie un sistem de elemente care pot fi uşor memorate şi se implementează profund în conştiinţa colectivă. Caracteristica recognoscibilităţii creează imediat senzaţia de familiar. În mediul construit se observă că predomină angularul, cu precădere rectangularul, iar în natură predomină curba.
În literatura ecleziastică, în lucrările lui Parmenide, precum şi în literatura alchimică este deseori citată fraza: „Deus est sphaera infinita (sau circulus) cuius centrum est ubique, circumferentia (vero) nusquam” (Dumnezeu este o sferă nesfârşită (sau cerc), al cărei centru este peste tot, iar circumferinţa nicăieri). Este evident că în acest caz lipsa unei forme definite, măsurabile prin intermediul instrumentelor din mediul materiei, evidenţiază conceptul existenţei unor valori de natură contrară acesteia, într-un mediu diferit, respectiv o asociere cu spiritualul şi cu proprietăţile acestuia.
În cadrul disciplinelor yoga există o ramură distinctă numită Mandala yoga. („mandala” în limba sanscrită înseamnă şi cerc). „Mandala” reprezintă una sau mai multe combinaţii de cercuri şi pătrate utilizate în construcţia unei diagrame. În multe religii orientale „mandala” este un simbol al cosmosului şi prezintă diferite conexiuni cu divinitatea. În cadrul disciplinei yoga, mandala reprezintă mult mai mult decât o formă geometrică, incluzând la rândul ei, de la caz la caz, alte forme geometrice de culori diferite. Mandala este simbolul care reprezintă „Totul absolut” şi poate fi văzută prin contemplare ca un model de bază pentru însăşi structura organizatorică a vieţii. Mandala constituie o diagramă cosmică ce aminteşte de relaţia omului cu infinitatea, iar lumea se extinde atât în afară, cât şi în corpurile şi minţile acestora. Astfel, mandala descrie simbolic atât realitatea materială cât şi pe cea imaterială şi apare în toate aspectele vieţii: cercurile cereşti numite pământ, soare şi lună, precum şi cercurile conceptuale de prieteni, familie şi comunitate.
Acelaşi concept, referitor la sferă (respectiv la cerc), la reprezentarea acesteia, îl regăsim într-un anumit fel şi în teza de dizertaţie a Alexandrei Pasăre. Dorinţa de a obţine cea mai eficientă formă, printr-un minim de energie şi minim de suprafaţă prelucrată, se traduce în obţinerea sferei, simbol transcendental al perfecţiunii celeste, în care extremele sunt egal depărtate de centru. Atunci când se referă la cub, Alexandra Pasăre explică conceptul acestuia ca reprezentare a Pământului, ca simbol al Universului creat şi care nu se opune celestului. Cubul reprezintă, prin urmare, fixarea permanentă sau manifestarea solidificată, în timp şi spaţiu, a perfecţiunii celeste. Spiritual, cubul se consideră simbol al înţelepciunii, al adevărului şi al perfecţiunii morale. De asemenea, prin impresia legăturii de soliditate pe care o creează, cubul se asociază eternităţii din care face parte şi el însuşi. Împreună cu sfera, cubul simbolizează totalitatea terestră şi celestă, văzută şi nevăzută, finită şi infinită, creată şi necreată. În cub totul se reduce la unghiul drept, precis, delimitat. Pentru a exemplifica, la nivel microscopic se poate vedea cum atomii formează cristalele din NaCl şi modelele lor de difracţie, precum şi modul în care aceştia sunt aranjaţi. În mod surprinzător, modelul pentru atomii de sodiu şi clor este cubul, iar aceştia se prezintă dispuşi într-o simetrie perfectă.
Unul dintre primii gânditori greci ale cărui cercetări au fost centrate asupra problemelor originii cosmosului, asupra problemei materiei originare a lumii, a fost Thales din Milet (secolul al VII-lea î.Hr.). Aceeaşi problematică referitoare la originea şi viaţa cosmică i-a preocupat şi pe succesorii săi din Milet, pe Anaximandru, în secolul al VII-VI-lea î.Hr., şi Anaximene, în secolul al VI-lea î.Hr.
Cu toată influenţa ideilor lui Anaximene, începând cu Pitagora (începutul secolului al VI-lea) şi discipolii acestuia, în filosofia greacă se evidenţiază un aspect cu totul nou: se discută problema formei, a filosofiei care consideră numărul ca esenţă a tot ceea ce există. Afinităţile lui Pitagora cu creştinismul derivă din viziunile sale care privesc corpul ca o închisoare, sufletul nemuritor este închis în acest corp în aşteptarea eliberării din viaţa corporală către o lume superioară.
În cadrul articolului său, „Pitagora şi naşterea numerelor”, Tudor Oţulescu prezintă ca element esenţial faptul că, uneori, pitagoreicii fac abstracţie de structura senzorială a lucrurilor şi le gândesc pe acestea ca fiind oferite odată cu relaţiile spaţiale, prin urmare materia nu mai are nici o importanţă. Aşa se face că punctul se identifică cu unu (1), linia se indică prin doi (2), suprafaţa prin trei (3), iar celelalte corpuri prin patru (4). Cele cinci elemente primordiale – foc, apă, aer, pământ, eter – sunt simbolizate astfel: focul este egal cu tetraedrul, apa cu icosaedrul, aerul cu octaedrul, pământul cu cubul, iar eterul cu dodecaedrul.
Parmenide, filosof grec presocratic, născut la Elea la începutul secolului al V-lea î.Hr., este cel dintâi filosof care face o distincţie clară între percepţia senzorială şi cunoaşterea prin intermediul gândirii. În concepţia sa, numai cea din urmă poate conduce la descoperirea adevărului. Subiect al filosofiei nu poate fi decât aletheia (adevărul). Existentul, unic, imobil, neschimbător nu poate fi păstrat decât prin gândire, căci el însuşi este gândire. Cunoaşterea senzorială prin care lumea apare diversificată, schimbătoare, este înşelătoare.
Prin operele sale învăluite de simboluri, genialul sculptor şi gânditor remarcabil Constantin Brâncuşi (1876-1957), a început o lungă luptă pentru surprinderea esenţei, a ceea ce este durabil, sustras clipei. Prin lucrarea sa, „Sărutul”, din anul 1907, o primă versiune pe care o va relua în diferite forme până în anul 1940 când a culminat cu „Poarta sărutului”, el a reuşit să surprindă îmbinarea dualistă a celor două principii: feminin şi masculin, (-) şi (+), „yin” şi „yang”. Prin contopirea lor perfectă, din punctul de vedere al armoniei, realizată prin iubire, Brâncuşi a reprezentat în esenţă formele de manifestare ale unităţii care stă la baza Universului. Elementele de geometrie sacră din operele sale transmit Cuvântul calităţii printr-un limbaj universal. Creaţiile sale conţin rotunjimile sferei alungite, ovoidale, atât de caracteristice principiului creator al Universului, conţin geometria începuturilor şi impun o rigoare carteziană în conceperea spaţiului. Brâncuşi a fost permanent fascinat de zorii naşterii omului şi a descoperit în fluxul vremii momentele cruciale ale vieţii.
„Coloana fără sfârşit”, plecând doar de la numele pe care sculptorul i l-a atribuit, dezvăluie infinitul, dezvăluie aspectul esenţei care şi în formele sale de manifestare, ale materiei, nu are limite. Ca o rugăciune, crescând impetuos pe verticală, „Coloana” ascunde în simplitatea ei efortul constructiv al sculptorului pentru a păstra curat şi persistent, ca o esenţă pură, generată de geniul alchimiştilor, sensul înălţării umane, aspiraţia spre Lumină pe scara verticală a valorilor conştiinţei.
Prin creaţiile şi operele sale, Brâncuşi a exprimat simbolic esenţa lucrurilor, vitalitatea formei, a creat unitatea dintre sensibil şi spiritual. Deoarece anumite persoane au susţinut că operele sale sunt abstracte, Brâncuşi singur a clarificat sensul real pe care îl reflectă operele sale: „…ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor”.
Trecerea de la spirit la materie, analizată prin simbolismul trecerii de la sferă la cub, permite descoperirea unor profunzimi conceptuale neaşteptate. Esenţa unui ocean poate fi definită printr-o picătură de apă. Conţinutul acestei picături, în schimb, trebuie să reprezinte şi să cuprindă şi valurile sale.
Mai presus de metamorfoza semnificaţiei înţelegerii simbolurilor în decursul istoriei, începând cu paleoliticul continuitatea prezenţei acestora este cea care ne impresionează. Aşadar, premizele simbolismului au rămas stabile, au rămas aceleaşi de peste 70.000 de ani. Derularea timpului, de la începuturi, a ocultat parţial doar prezenţa acestora. Ele au reprezentat şi vor reprezenta dorinţa nerostită a omului de a evapora sfera realităţii infinite într-un punct material, de esenţă finită. Doar aşa imprimarea conştiinţei pe pereţii cubului va fi posibilă, iar manuscrisul timpului se va dărui prin iubire urmaşilor celor lipsiţi de aducerile aminte. Concluziile lor, sub pecetea vremurilor, vor fi însă diferite. Cunoaşterea – nu va avea limite…
În istorie, suma semnificaţiilor simbolurilor a crescut permanent. Suprapunerea semnificaţiilor acestora însă, la un moment dat, în cursul unui ciclu al omenirii, reprezintă şi va reprezenta implicit nivelul evoluţiei conştiinţei Întregului.


PINKER, Steven, „The Language Instinct”, Londra, Allen Lane; traducere din italiană de Gloria Origgi, „L’istinto del linguaggio. Come la mente crea il linguaggio”, Ed. Mondatori, Milano, 1998, p.7;
KYBALION, „Studiu asupra filosofiei hermetice a vechiului Egipt şi a vechii Elade de trei iniţiaţi”, Ed. Henri Durville, Paris, 1917, p.5;
„De gli elementi di Euclide Libro primo”, traducere completă a lui Federico Commandino da Urbino în italiană, Ed. Domenico Frisolino, anul 1575, cap.III, p.2, http://www.matematicamente.it/staticfiles/libri/euclide-elementi/Euclide-introduzione.pdf
EINSTEIN Albert, „Ideas and Opinions”, Ed. Three Rivers Press, New York, 1982, p.270;
VIEGAS Jennifer, art. „Stone Age Pebble Holds Mysterious Meaning”, 27.11.2012, Revista D News, http://news.discovery.com/history/art-history/engraving-oldest-122302.htm:
FILINGERI Licia, art. „Nascita’ del pensiero simbolico”, revista „Paleolithic Art Magazine”, 2007, http://www.paleolithicartmagazine.org/pagina118.html;
Revista „ACAM Associazione Culturale Archeologia e Misteri”, art. „Nasce in Africa la nostra complessita’”, 2012, http://www.acam.it/nasce-in-africa-la-nostra-complessita/;
Idem 3, p.10;
AÏVANHOV Omraam Mikhaël, „În pragul cetăţii sfinte – comentarii ale Apocalipsei”, Ed. Prosveta, Bucureşti, 2012, p.105;
GUÉNON René, „Domnia Cantităţii şi Semnele Vremurilor”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995, p.142;.
Idem 11, p.143;
Idem 10, p.186;
Idem 11, p.146;
JUNG Carl Gustav, „Arhetipurile şi inconştientul colectiv”, p.9, https://docs.google.com
ASLAM, Conf. univ. dr. Constantin, „Curs de estetică, paradigme ale artei şi frumosului”, Universitatea de Arte Bucureşti, Bucureşti, 2006, p.13, http://filosofia.at.ua/_ld/0/20_Curs_estetica.pdf;

1 reply »

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s