ALTculture Pilot

ALTculture – PILOT: Solitar – Solidar

Adrian Mac Liman

Adrian Mac Liman

Solitar – Solidar

De Adrian Mac Liman

 

Se poate ca mărturisirea mea să vă surprindă, să vă intrige. Se poate să fie considerată inoportună sau inadecvată. Se poate ca unora dintre cei prezenţi să li se pară că iese din tipare, că nu este în deplin acord cu tema întâlnirii noaste: „Singuri în satul global”. Şi totuşi…


Prima oară am cunoscut Moartea acum treizeci de ani, pe 19 august 1974, în şerpuitoarea şi neclara „linie verde”, care împarte Nicosia, capitala Ciprului. Parcă îmi făcea cu ochiul din vârful strălucitor al ţevii unei învechite carabine, moştenită poate de Garda Naţională cipriotă de la trupele britanice.
Nu am ajuns să înţeleg ţipetele groaznice ale militarului, jucător şi arbitru al situaţiei aberante, care nu vroia să mă lase să trec în sectorul turcesc al insulei. Dar am văzut chipul morţii, i-am ascultat chemarea, invitaţia ei să o însoţesc pe poteca bătută în acele luni de vară de mii de ciprioţi. Apoi s-a întâmplat ceva neaşteptat. Militarul şi-a aruncat dintr-odată arma; cazarma Gărzii Naţionale se transforma subit într-un fel de fortăreaţă fantomă. Ziua următoare, când pistolarii lui Nikos Sampson l-au omorât cu sânge rece pe ambasadorul Statelor Unite în Cipru am înţeles că încă nu sosise propria mea Toten Uhr, clipa judecăţii finale.
După câţiva ani, m-am reîntâlnit cu moartea, pe străzile din Teheran şi între ruinele din Beirut, în deşertul Saharei şi în piaţetele din Asuan, în taberele de refugiaţi din Gaza şi în universităţile din Cisiordania, în grădinile din Ramallah şi la popasurile de pe Drumul Golgotei din Ierusalim. Suntem cunoştinţe vechi. Până acum, bătrâna doamnă m-a iertat. Dar, pentru cât timp? Poate pentru o clipă, o zi, o săptămână, un an. Pentru acel timp necesar pentru a-mi aminti, pentru a aduce mărturie, pentru a deveni un simplu notar, un martor al epocii sale. Pentru clipa care ne separă de uitare, de insensibilitate, de indiferenţă.
Doamna mi-a lăsat timp, destul timp, pentru a mă putea întreba: cum trebuie să procedeze scriitorul în timpul conflictelor? Războaiele sunt purtate de zei, nu de oameni, notează Homer în Iliada. Dar războaiele zeilor îi afectează pe oameni. Şi noi, martori de excepţie a acestei lumi convulsive, am ajuns în faţa alternativei: solidar sau solitar? Dar poţi să fii solidar cu victimele conflictelor fără să părăseşti turnul de fildeş? Ar trebui să-ţi asumi rolul de martor de excepţie al holocaustului, al holocausturilor? Ce relaţie are creaţia literară cu conştiinţa scriitorului, fiinţei umane? Dar cu existenţa? Care este, care ar trebui să fie puterea reală a cuvântului, a scriiturii în vreme de război, în perioadele de schimbare, de tranziţie violentă sau chiar paşnică?
Cei care tratăm sau, mai bine spus, obişnuim să tratăm tema războiului şi a violeţei, a justiţiei şi a drepturilor omului, cei care ne propunem să construim punţi între culturi şi credinţe religioase, am fost categorisiţi „profeţi minori”, dacă nu marginali, ai literelor. Nu, nu facem parte din elita recunoscută şi respectată de către aristocraţii breslei. Eseişti, jurnalişti, martori ai realităţii imediate, ai crimelor şi ai atrocităţilor, ai mizeriei şi ai măreţiei fiinţei umane, ai durerii şi ai bucuriei exprimate fără metafore. Profeţi minori? Ştiu mulţi care şi-ar asuma cu plăcere acest calificativ. Marginali ai literaturii? Ai cărei literaturi? Cunosc cel puţin unul care ar respinge epitetul, care s-ar simţi foarte onorat să se autoproclameze „martor” sau, mai preţios, „cronicar”.
Scriitori solitari, eseişti, cronicari solidari? Îmi vin în minte numele Montaigne şi Zola, Guy de Maupassant şi Albert Camus, Ernst Hemingway şi George Orwell. Şi în lumea mea, lumea hispanică, Mario Vargas Llosa şi Gabriel García Márquez. Sau al acelui tânăr crainic argentinian pe care l-am cunoscut la un post de radio elveţian: Julio Cortázar. Literaţi, cronicari, profeţi, martori. Da, înainte de toate, martori!
Îmi amintesc că acum câţiva ani, în 1982, în timpul războiului din Liban, am asistat la ciudate drame psihice care nu aveau nici o legătură cu conţinutul literaturii patriotice (sau patriotarde), nici cu comunicatele laconice ale războiului. Ca acel episod al bătrânului refugiat palestinian de la Ein Hilwe, care a mers mai bine de 12 kilometri cărând în spate un pilot militar israelian care îşi pierduse vederea. Căpitanului din Tsahal (armata israeliană) i-a mărturisit că „băiatul semăna mult cu fiul său”, luptător de guerilă din al Fatah, mort cu ani în urmă într-o ambuscadă la frontiera cu Libanul. Sau despre acel tânăr soldat evreu, trimis în Cisiordania la sfârşitul anilor ’80 pentru a reprima Intifada, care nu îndrăznea să privească chipul fetei palestiniene care era întruparea… „idealului său de frumuseţe”! Sau despre gestul lui Daoud, prăvăliașul din Jarrash, victimă a bombardamentelor cu napalm din timpul Războiului de Şase Zile din 1967, care călătorea la Tel Aviv, în toamna lui 1993, pentru a încheia pacea, pacea lui personală cu Israelul. Privirea sa tristă, tonul său liniştit i-au surprins pe interlocutorii de pe malurile Mediteranei. Nu, eu nu vă iubesc, dar vă iert. Ura m-a chinuit; vreau să trăiesc în pace. În pace cu conştiinţa mea, în pace cu vecinii mei.
Uneori, „profetul minor” se întreabă dacă are dreptul să păstreze tăcerea, să ţină pentru el aceste trăiri, aceste instantanee care fac parte, care trebuie să facă parte din memoria colectivă. Solidar sau Solitar?
Mărturisesc că, personal, am ales prima variantă. Romanul, „marele roman” care ar putea să se transforme într-un autentic „best-seller” aşteaptă de ani buni. Cred că aş putea să îl termin într-o zi. Şi dacă nu va fi aşa, dacă aceasta va fi imposibil, nu am altceva de făcut decât… să trăiesc în pace cu conştiinţa mea.
Prima dată am cunoscut Moartea în Cipru, pe “insula Afroditei”. Ne-am întâlnit în diferite locuri într-un şir nesfârşit de ocazii. Zilele acestea am ajuns să o simt foarte aproape. Nu, nu doar dând târcoale prin locurile sfinte ale Islamului şiit, Najaf şi Kerbala, prin milenarele grădini ale Babiloniei; este aici, aproape de noi, supraveghind cu privirea ei glacială această lume a opulenţei, a cursei întinse de materialism, a tentaţiei totalitare. În faţa ei, martorul, profetul minor, literatul nu pot şi nici nu trebuie să păstreze tăcerea!


Politolog și scriitor spaniol de origine română. Profesor la Fundația “Ciencias Sociales – Mundo Mediterráneo” din Altea (Alicante).
Analist politic, specialist în problemele Orientului Mijlociu. Are o activitate ferventa în diverse organizații, fundații și universități spaniole și europene (CIRPES/EHESS, Universitatea din Paris; Universitatea Europeană din Madrid; Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei; Fundatia CIDOB, Barcelona – Spania; Universitatea Menéndez Pelayo, Santander; Institutul European, Universitatea din Geneva, Universitatea Bir Zeit, CisIordania etc.).
A publicat numeroase cărți despre Islam, relațiile Europa – Lumea Arabă si conflictul din Orientul Mijlociu: „Crónicas palestinas”, Ed. B, Barcelona, 1989; „Las tramas secretas de la guerra del Golfo”, Ed. B, Barcelona, 1990; “De la nación de refugiados al Estado-nación”, CEAR, Madrid, 1995; „Initiative Euro-Méditerranéenne de l’Union Européenne: la réponse des Pays Tiers Méditerranéens”, Fundació CIDOB, Barcelona, 1995; “Palestina: el volcán”, Ed. Popular, Madrid, 2001 (trad. italiana “Il Vulcano Palestina” Ed. Datanews, Roma, 2002); „El caos que viene – Enemigo sin rostro, guerra sin nombre”, Ed. Popular, 2002. (trad. română “Haosul care vine” Ed. Mașina de Scris, Bucuresti, 2004).
Cea mai recentă carte, cu titlul “Turquía – un país entre dos mundos”, Ed. Flor del Viento, Barcelona, a fost publicată în decembrie 2004.

 

Solitario – Solidario

 

 

 

 

Tal vez mi testimonio les sorprenda, les intrigue. Tal vez lo encuentren inoportuno o inapropiado. Tal vez algunos de los presentes estimen que se sale de los moldes, que no está plenamente acorde con el tema de nuestro encuentro: “Solo en la aldea global”. Y sin embargo…
La primera vez, conocí a la Muerte hace treinta años, el 19 de agosto de 1974, en la serpenteante y difusa “línea verde” que divide Nicosia, la capital de Chipre. La parca me guiñaba el ojo desde la brillante punta del cañón de un vetusto subfusíl, heredado probablemente por la Guardia Nacional chipriota de las tropas británicas.
No llegué a comprender los desaforados gritos del uniformado –juez y árbitro de la aberrante situación– que pretendía impedirme el paso al sector turco de la isla. Pero vi el rostro de la Muerte, escuché su llamada, su invitación a acompañarla por la senda recorrida en aquellos meses de verano por miles de chipriotas. Luego pasó algo; algo inesperado. El militar abandonó precipitadamente su arma; el cuartel de la Guardia Nacional se tornó súbitamente en una especie de fortaleza fantasma. Al día siguiente, cuando los pistoleros de Nikos Sampson abatieron a sangre fría al embajador estadounidense en Chipre, comprendí que aún no había llegado mi Toten Uhr, la hora del juicio final.
Volví a encontrarme con la Muerte años después, en las calles de Teherán y las ruinas de Beirut, en el desierto de Sahara y las plazoletas de Asuán, en los campamentos de refugiados de Gaza y las universidades de Cisjordania, el los jardines de Ramallah y las estaciones de la jerosolimitana Vía Crucis. Somos viejos conocidos. Hasta ahora, la vieja señora me ha perdonado. Pero, ¿para cuánto tiempo? Tal vez para un instante, un día, una semana, un año. Para el lapso de tiempo que se necesita para recordar, para dar fe, para tornarse uno en simple notario, en testigo de su tiempo. Para el instante que nos separa del olvido, de la insensibilidad, de la indiferencia.
La señora me ha dejado tiempo, bastante tiempo, para poder preguntarme: ¿cómo ha de actuar el escritor durante los conflictos? “Las guerras las libran los dioses, no los humanos”, apunta Homero en la Ilíada. Mas las guerras de los dioses afectan a los hombres. Y nosotros, testigos de excepción de este convulso mundo, nos hallamos ante la disyuntiva: ¿solidario o solitario? Pero, ¿se puede ser solidario con las víctimas de los conflictos sin abandonar la torre de marfil? ¿Se tiene que asumir el papel de testigo de excepción del holocausto, de los holocaustos? ¿Qué relación guarda la creación literaria con la conciencia del escritor, del ser humano? ¿Y con la existencia? ¿Cuál es, cuál ha de ser el poder real de la palabra, de la escritura en tiempos de guerra, en períodos de cambio, de transición violenta e incluso pacífica?
A quienes tratan o, mejor dicho, a quienes solemos tratar el tema de la guerra y la violencia, la justicia y los derechos del hombre, a quienes procuramos construir puentes entre culturas y creencias religiosas, se nos ha tachado de “profetas menores” cuando no de “marginales” de las letras. No, no formamos parte de la élite reconocida y respetada por los aristócratas del gremio. Ensayistas, periodistas, testigos de la realidad inmediata, de matanzas y atrocidades, de la miseria y la grandeza del ser humano, del dolor y la alegría expresados sin metáforas. ¿Profetas menores? Sé de muchos que asumirían gustosamente este calificativo. ¿Marginales de la literatura? ¿De qué literatura? Conozco a más de uno que rechazaría el epíteto, que se sentiría muy honrado en autoproclamarse “testigo” o, más pomposamente, “cronista”.
¿Escritores solitarios, ensayistas, cronistas solidarios? Vienen a mi mente los nombres de Montaigne y de Zola, de Guy de Maupassant y de Albert Camus, de Ernst Hemingway y George Orwell. Y en mí mundo, el mundo hispano, de Mario Vargas Llosa y Gabriel García Márquez. O de aquél joven locutor argentino que conocí en una emisora de radio suiza: Julio Cortázar. Literatos, cronistas, profetas, testigos. Sí, ante todo, ¡testigos!
Recuerdo que hace años, en 1982, durante la guerra de Líbano, presencié extraños psicodramas que nada tenían que ver con el contenido de la literatura patriótica (o patriotera) ni con los lacónicos partes de guerra. Como aquél episodio del viejo refugiado palestino de Ein Hilwe, que recorrió una buena docena de kilómetros cargando en sus espaldas con un piloto militar israelí que había perdido la vista. Al capitán de Tsahal (ejército israelí) le confesó que “el chico se parecía mucho a su hijo”, guerrillero de al Fatah, muerto años ha en una emboscada en la frontera con el Líbano. O de aquél joven soldado hebreo, enviado a Cisjordania a finales de la década de los 80 para reprimir la Intifada, que no se atrevía a mirar en la cara a la muchacha palestina que encarnaba… ¡su ideal de belleza! O del gesto de Daoud, el tendero de Jarrash victima de los bombardeos con napalm durante la Guerra de los Seis Días de 1967, que viajó a Tel Aviv en el otoño de 1993 para sellar las paces, su paz particular con Israel. Su mirada triste, su tono reposado sorprendieron a los interlocutores de las orillas del Mediterráneo. No, yo no os quiero, pero os perdono. El odio me ha atormentado; yo quiero vivir en paz. En paz con mi conciencia, en paz con mis vecinos.
A veces, el “profeta menor” se pregunta si tiene derecho a permanecer silencioso, a guardar para sí esas vivencias, esas instantáneas que forman parte, que deben formar parte de la memoria colectiva. ¿Solidario o solitario?
Confieso que, personalmente, he escogido lo primero. La novela, la “gran novela” que podría convertirse en un auténtico “best-seller”, lleva años esperando. Confío en poder terminarla un día. Y si no, si ello resulta imposible, no me queda más remedio que… vivir en paz con mi conciencia.
La primera vez, conocí a la Muerte en Chipre, la “isla de Afrodita”. Coincidimos en varios lugares, en un sinfín de ocasiones. Estos días, vuelvo a sentirla muy cercana. No, no sólo anda rondando por los santos lugares del Islam chiíta, Najaf y Kerbala, por los milenarios jardines de Babilonia; está aquí, junto a nosotros, vigilando con su glacial mirada este mundo de la opulencia, de la trampa tendida por el materialismo, de la tentación totalitaria. Ante ella, el testigo, el profeta menor, el literato no pueden ¡ni deben! permanecer silenciosos.


Escritor y periodista español de origen rumano. Vive en Madrid. Fue el primer corresponsal del diario El País en Estados Unidos. Periodista desde muy joven, trabajó para medios de comunicación internacionales como ANSA (Italia), AMEX (México) o Gráfica (EE UU).
Colaborador habitual del vespertino madrileño Informaciones y de la revista Cambio 16, fue corresponsal de guerra en Chipre (1974), testigo de la caída del Sha de Irán (1978) y enviado especial de La Vanguardia durante la invasión del Líbano por las tropas israelíes (1982). Residió en Jerusalén desde 1987 hasta 1989 como corresponsal del semanario El Independiente.
Tras su participación en los preparativos de la Conferencia Euromediterránea de Barcelona (1995), se incorporó en calidad de experto al Grupo de Estudios Mediterráneos de la universidad parisiense de La Sorbona.
Liman es autor de varios libros sobre Oriente Medio y la evolución del islamismo: Crónicas palestinas (1989), Las tramas secretas de la Guerra del Golfo (ed. 1990), De la nación de refugiados al Estado-nación (1995), Vía Dolorosa (1999), Palestina: el volcán (2001, trad. italiana 2002), El caos que viene (2002, trad. rumana 2004) y Turquía – un país entre dos mundos (2004).

 

1 reply »

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s