ALTculture

ALTculture 1/2017: Omul de cenușă

 

Nicholas Jordan

Nicholas Jordan

Încerc să-l restitui literaturii române pe acest mare scriitor, așa cum spun alții, nu neapărat eu, intrat în bătaia puștii care-l țintește pe un anumit fost președinte al României. Acest fragment din superba carte ”Ashman” este ilustrat cu o imagine a acestui om despre care, neputând fi lichidat la propriu, s-a zis ba c-ar fi fost deja înmormântat, ba mai întunecat la culoare.

În poza din stânga se vede că este cam viu pentru unii, dar asta-i altceva…

Să nu uităm că romanul a fost scris în 1993, înainte de Era Internet, deci erudiția autorului nu vine de la Google, ci din tot ce acumulase în cap.

Vă invit să vă delectați cu textul care urmează. Merită, zău așa!

Eugen Matzota

Omul de cenușă

Fragment din prolog

 

Mi-am privit atent ceasul: opt fără cinci, un minut din timpul de examinare zburase deja. În fața mea, Red alesese din mormanul său opt creioane cu vârful mai ascuțit și începuse să le aranjeze în formă de piramidă. Nu eram curios să știu câte își băgase în cap să construiască. Materiale avea din belșug: în fiecare sertar, ținea duzini de creioane gata pregătite pentru cealaltă mare pasiune a lui, careurile de cuvinte încrucișate.

Măcar la ceva tot mă pricepeam: marca sa de creioane. Erau dintre cele mai scumpe, „Skilcraft nr. 2“, cu mină moale, singurele admise la examenele universitare în America, pentru că nu mâzgălesc hârtia atunci când trebuie să ștergi. Îmi încheiasem de câteva luni studiile de limbi romanice. Dacă nu m-aș fi făcut ghid între timp, probabil că aș fi ajuns profesor, sau, în cel mai rău caz, măcar suplinitor. Oricum, la viteza cu care începusem să rezolv ultimul test al lui Red, puteam să-mi prezic fără grijă o catedră frumoasă, din lemn de arțar, ale cărei sertare n-aș fi ezitat să le umplu și eu cu creioane identice.

Cum șeful meu nu-și mai ridica privirea, m-am uitat puțin de jur împrejur. Pereții erau goi. În stânga, un palmier sfrijit, cu frunze lucioase și țepene de parcă tocmai fusese adus de la îmbălsămare, țâșnea bățos dintr-un ghiveci de lut ars. Pe birou, lingă clepsidră, erau înșirate trei atlasuri și câteva cărți: „Noul Regulament de Vizitare a Valhallei“, „Mitologia“ lui Bullfinch, un vechi ghid Michelin al Spaniei, „Secrete de Călătorie Zen“, un dicționar Roget de sinonime și de antonime, toate sprijinite de un set legat în piele roșie din „God’s Best Works“, un titlu pe care nu eram sigur că-l citisem bine – în viața mea nu auzisem de „Operele Alese ale lui Dumnezeu“. Nu se zărea nicăieri măcar o singură lucrare medicală.

Îmi venea să-i spun răspicat: Uite ce este, Leif… Las-o mai moale cu herpesul! Uită-te și tu mai atent! Ce, îmi vezi cumva vreo bubă pe buze? Mi-aș fi bătut gura de pomană. Îi cerusem o dată regulile de examinare. Red se supărase de-a binelea: „Reguli?… Care reguli?… Ai auzit tu că vikingii aveau reguli?“ Înțelesesem imediat. Fără reguli. Un ghid avea la dispoziție zece minute (timpul standard al companiei Globe) să fabrice un răspuns mai acătării, iar Red avea dreptul să-l întrebe orice-i trecea lui prin minte.

În ultimul timp devenise obsedat de ghicitori străvechi și din ce în ce mai obscure: „Ghicitorile dificile sunt un instrument necesar pentru călirea caracterului oricărui tânăr.“ Pentru cele mai grele, te lăsa uneori să încerci două răspunsuri; dar atât: „N-o mai tot scălda!“ se răstea el.

Ultima victimă a lui Red, Kathy Sorenson, s-a trezit față în față cu șarada lui Cain. „Grupul tău merge în sudul Asiei. Cine a măcelărit acolo un sfert din omenire?“ Kathy uitase de Adam și Eva și, mai ales, de fiii lor, Abel și Cain. O săptămână mai târziu, asculta amețită zgomotul monoton ali Transsiberianului traversând taigaua înspre nord: opt tururi „Să Descoperim Tundra împreună“, unul după altul.

După plecarea lui Kathy, am decis să studiez serios Biblia. Degeaba! Înaintea ultimului meu tur în Franța, era cât pe ce să-i împărtășesc soarta. Ghicitoarea menită să mă înfunde, „Un emisar care nu vorbește, purtând un mesaj care nu e scris, vine într-o lume frământată, fără nici un fundament…”, fusese împrumutată de Red dintr-un discurs vechi al lui Picasso, în care acesta desene un tablou de-ai lui reprezentând simbolul păcii, un porumbel alb cu o ramură de măslin în cioc.

Dacă marele pictor își dăduse seama că născocise o ghicitoare, n-am idee. M-am descurcat numai pentru că găsisem în coșul de gunoi al lui Red câteva numere vechi ale revistei „Porumbelul călător”, pe care le răsfoisem noaptea, în grabă. N-am priceput nici în ce fel învățasem ceva sau îmi oțelisem caracterul: „Porumbelul Păcii“ se afla în muzeul din St. Denis, la nord de Paris – aproape, dar nu chiar, pe traseul turului meu.

Probabil că, undeva, în vreun sertar ai biroului, sub atâtea mormane de creioane, exista și o revistă cu coperți lucioase, „Herpesul în zilele noastre“, sau măcar articolul „Sophia Loren ne destăinuie cum a scăpat de ei“ (în 40 de lecții). Oricum, pentru mine, era prea târziu. Accesul meu nocturn la materialele didactice ale lui Red încetase din ziua în care Marie-Bianche s-a transferat la noi și Aranxa îmi ceruse cu voce răstită să-i restitui cheia de rezervă a „Castelului“.

În cele din urmă, mi-am amintit că „herpes“ este un vechi cuvânt grecesc (înseamnă rădăcină sau, figurativ, obârșie), iar turul meu înșira într-o săptămână 23 de temple antice din Grecia și Italia. Am răscolit în minte firava mea colecție de ghicitori greco-romane. Majoritatea nu aveau nici o legătură cu herpesul, însă, ştiindu-l pe Red, poate că iar schimbase regulile. Se putea întâmpla ca, de data aceasta, el să-mi fi dat deja răspunsul, urmând ca eu să-i descopăr ghicitoarea.

Povestea lui Oedip și ciclul de enigme în versuri ai lui Virgiliu, „Oile lui Moliboeus“, sunt pline de scene amoroase, dar în „Oedip“ amorul se petrece numai între el și mama lui, cât despre oi, nu auzisem vreodată să fie pomenite împreună cu herpesul. Mitul lui Procust are loc în întregime în pat, însă nici asta nu mă ajuta, pentru că patul lui de fier nu se potrivea nimănui: cei scunzi trebuiau lungiți, iar cei înalți, scurtați. Numai cea mai veche ghicitoare pe care o știam, „Păduchii lui Homer“, arăta potențialul de a răspândi herpesul.

– Tot ce-am prins am aruncat; ce n-am prins, am păstrat…, am răspuns eu fără nici un chef.

Cu multe secole înainte de Christos, un pescar grec din insula Ios l-a provocat pe Homer însuși să descifreze „Ghicitoarea Păduchilor Lați“. Homer s-a străduit îndelung, dar n-a izbutit să-i dea de capăt, deși legenda spune că și-a bătut capul cu ea până în ziua morții.

Red a clipit repede de câteva ori. Semn bun! m-am gândit. După aceea însă, nimic nu s-a mai clintit în colțul lui în afara nisipului din clepsidră, scurs deja mai mult de jumătate.

Ceasul meu arăta opt fără un minut.

În spatele biroului, capul ca o bilă mare și torsul greoi al lui Red erau complet imobile; brațele: groase, acoperite cu păr aspru, tras parcă din liță de aramă, se odihneau ca două labe uriașe pe un ziar englezesc, desfăcut larg, pe toată lățimea tăbliei de stejar. Nu era exclus ca, în seara aceea, lui Red să-i fi intrat în cap că-i sfinxul din Theba. În orice caz, își dădea toată silința să-l imite.

Sfinxul era femeie, dar nu cred că asta avea vreo importanță, în mintea lui Red Ericson. Sfinxul se sinucisese după ce Oedip reușise să-i dezlege tainele, dar în ochii vag oblici ai șefului mai nu se putea citi nici un pic de neliniște cum că aș fi fost și eu în stare să calc pe urmele legendarului rege al Thebei. Ochii aceia sclipeau, aveau viața lor proprie. De la un moment încoace, mă măsurau cu interesul detașat al unui copil care tocmai a terminat de smuls aripile unei muște: poate mai mișcăm eu ceva, dar de dus, nu mă puteam duce prea departe.

Încremenisem pe scaunul acela vechi și tare de lemn, înconjurat din toate pârțile de tăcerea apăsătoare a sfinxului agenției noastre. Întreaga clădire era învăluită în liniște. Până și Amalia, femeia de serviciu surdă, plecase deja. Un iz slab de săpun leșios era tot ce lăsase în urmă. Prin fereastra întredeschisă, curentul rece aducea de-afară un alt miros, mai pătrunzător și mai exotic, de iarbă de mare și de scoici afumate – Barcelona, undeva, departe, bulevardele și biserica Santa Maria del Mar, Citadela și portul.

– Zeii te-au pricopsit cu herpesul, a izbucnit Red pe neașteptate, trezindu-mă pe loc din visare.

În loc să-mi spună ce legătură era între zei și herpes, s-a mai întins un pic în fotoliu, a scos un mic icnet de satisfacție, apoi și-a întors privirea spre ultimul rebus din „Times”.

Auzisem de la alți ghizi că Red era capabil să rezolve cu ochii închiși toate careurile și că toată parada creioanelor nu era decât un alt tertip de-al lui. Îl credeam în stare. De multe ori, după ce terminam vreo discuție, arunca ziarul neatins la coș cu un gest plictisit, toată ființa lui spunând deslușit. „Mda, am mai dezlegat unul din astea și am făcut-o numai în gând“.

Am încercat să trag cu coada ochiului peste masă, să văd dacă în ultimul număr din „Times“ se spunea ceva despre herpes, dar n-am reușit să descifrez decât un titlu mare, scris cu litere groase și negre: „Sfârșitul se apropie!“ Degeaba mi-am chinuit ochii să mai citesc ceva. Laba păroasă a lui Red acoperea tot ce mai rămăsese.

Ce mai zici, Red? Pot să-ți dau și eu ceva să dezlegi? N-are decât două rânduri, dar sună mai bine decât toate rebusurile tale puse la un loc. Ești gata? „Ghici ghicitoarea mea… Numai cap și n-are trup.“ Și răspunsul e… „Un broscoi?“ S-ar putea. Știai că Picasso a pictat un broscoi, pătrat și cărămiziu, țopăind pe un câmp rotund cu iarbă violetă? Mai ții tu minte cărui muzeu l-a donat?

Mi-am dat însă seama că și eu uitasem în ce muzeu atârna „Broscoiul“ lui Picasso.

Nu făceam altceva decât să bat câmpii. Pierdeam timpul.

Nu mă concentrez deloc unde trebuie. Singurul meu subiect este herpesul. Poate că nu-i nici o ghicitoare la mijloc și ce-mi spune Red e purul adevăr: Zeii m-au pricopsit cu el. Ei, fir-ar să fie! Păi, dacă am eu, are și șeful. Dintre noi doi, cine s-a culcat deja cu toate fetele din birou, deși, atunci când sunt ele de față, nu le mai scoate din mătrăgune și harpii?

HARPIILE! Și ele erau purtătoare de boli, poate chiar și de herpes. Harpies! Herpes! Cu accentul lui gutural, Red pronunța cele două cuvinte la fel. Iar eu plecam a doua zi spre locul de obârșie al Harpiilor – Grecia.

– Harpiile! am articulat eu grăbit și Red a început să zâmbească.

Iarăși am nimerit-o la țanc, mi-am spus, uitându-mă cu satisfacție la ceas: opt și trei minute. De fapt, îmi mai rămăseseră chiar vreo 50 de secunde.

Am vrut să-i arăt atunci șefului meu de ce eram în stare:

– Harpiile erau niște monștri înaripați, jumătate fecioare, jumătate păsări de pradă. Dacă sora lor vitregă, Iris, zeița curcubeului, ajunsese vestită pentru frumusețea ei, în schimb, harpiile nu erau decât niște creaturi murdare și rapace, care le furau călătorilor toată hrana, înfulecau cât puteau și se căcau apoi pe ce rămânea.

Aș fi putut spune „spurcau tot ce rămânea“. Voiam însă să fiu sigur că l-am trezit și eu o dată pe Red din încremenire. Nici măcar n-a întins mâna spre ceasul cu nisip. Pierdusem. Vedeam cu resemnare cum îmi apune scurta mea carieră de ghid în Europa. Tot timpul cât vorbisem despre harpii, se uitase fix la mapa lui de corespondență, plină ochi cu cereri de angajare încă necitite, fiecare cu câte o mică fotografie cochetă, capsată cu grijă, sus, în colțul din stânga.

În cel mai bun caz, mă va transfera la New York: tururi neîntrerupte de-a lungul și de-a latul Americii… În cel mai rău, mă paște Africa: Bukavu, în Zair, sau Kigali, capitala Ruandei; săptămâni întregi bătând potecile umede ale junglei, în drum spre rezervația gorilelor de munte ale Dianei Fossey, sus pe un vulcan stins, un loc despre care alți ghizi spun că-i cel mai friguros din toată Africa Centrală.

Am făcut un ultim efort pentru New York.

– Harpiile erau fiicele oceanidei Electra. Argonauții, în căutarea „Linii de Aur” – inițial, un dar al lui Hermes pentru Regina Nephele – au reușit să pătrundă în bârlogul Harpiilor din insulele Strophades și să le alunge din Mediterana…

Mi-am înghițit restul cuvintelor. Nu știam cum, dar atinsesem un nerv pe-undeva.

Pentru cineva convins că pe fața lui de granit nu se poate citi nimic, Red emitea totuși o mulțime de semnale. Ascunsă în adâncul gâtlejului său gros, o arteră îngustată de vârstă se zbătea cu atâta furie, încât toată partea dreaptă a gâtului tremura spasmodic, ca gușa unui broscoi lipsit de umezeală. Și, deși eu fusesem cel strâns cu ușa, broboane fine de sudoare apăreau rând pe rând pe tâmplele lui, nu pe ale mele. Omul din fața mea nu mai era sănătos. Probabil că, până și în repaus complet, pulsul lui sărea peste sută…

M-am uitat la clepsidră. Nisipul din partea de sus dispăruse. Îmi expirase tot timpul de gândire. Pe neașteptate, o căldură intensă m-a străfulgerat din cap până-n picioare, ca și cum îmi pierdusem deodată greutatea iar trupul și mintea își luaseră zborul: „Drop your body and and mind away”, îmi explicase, cu doar două luni în urmă Mitsuko Kurosawa Pentru o clipă, am crezut că pot să văd și să înțeleg tot universul, că devenisem atotștiutor – o clasică revelație Zen, iluminarea totală pe care atât de mulți o caută  fără să o găsească și care pogorâse peste mine fără vreun efort din partea mea.

Ghicitoarea despre herpes, nici măcar nu era o ghicitoare în sine: ea aparținea uneia dintre ”Marile Învățături ale lui Leif Ericson către Fiii săi Spirituali Rătăciți“ – Hermes-ul meu de aur, tratat ca un periculos purtător de boli și alte nenorociri asortate. Răspunsul fusese acolo tot timpul: Hermes, zeul înaripat, mesagerul celorlalți zei din Olimp către muritorii de rând ori către sufletele rătăcitoare din Hades. Puteam urmări acum firul gândirii lui Red prin toate întortochelile, mai ales că Hermes fusese dintotdeauna patronul tuturor călătorilor și, deci, al ghizilor.

Am deschis gura să răspund, dar Red a tunat imediat:

–  N-o mai tot scălda!

Mi-am acoperit gura cu palma. Avea dreptate. Îmi folosisem deja cele două răspunsuri îngăduite. Am încercat disperat să-mi pledez din ochi cauza, dar nu știam cum să-i clipesc lui Red cuvântul „Hermes“ astfel încât să mă înțeleagă.

În cele din urmă, am întins încet mâna liberă, stângă, peste masă, și ceasul meu strălucind peste cărți, atlase, creioane colorate, ziarul „Times“ și un vraf de hârtii răvășite a devenit pe moment singura-i podoabă. Red a trebuit să dea din cap a încuviințare!

– Eh, ai ghicit, a spus. Hermes, ăă…, la romani, Mercur, patronul hoților. Și nu uita că trăim în „New Age“ acum, „Epoca Nouă“, unde Hermes este considerat zeul sincronicității. Gândește-te puțin ce înseamnă asta!

– Hermes era și ghidul sufletelor dincolo de mormânt, am continuat eu automat să-mi etalez cunoștințele. A adus-o înapoi pe Persefona din tărâmul subteran al lui Hades, s-a culcat cu Afrodita și l-a omorât pe Argus, monstrul cu o sută de ochi. Este și singurul zeu grec adoptat de vikingi.

Admirația pentru vikingi era singurul lucru pe care Red și cu mine îl mai aveam în comun. La început îl privisem cu un respect nemărginit, legendă vie printre ghizi, singurul dintre noi capabil să răspundă la toate întrebările. Încetul cu încetul, începusem să mă îndoiesc de tot ce auzisem despre el. Ceilalți spuneau că era un expert în mitologie, dar miturile încetaseră de mult să-i mai atingă sufletul. Mai spuneau că și el studiase budismul Zen, dar, dacă o făcuse, nu se vedea nici urmă din această filosofie austeră. De fapt, Red începuse să piardă până și încrâncenarea strămoșilor lui vikingi: spunându-mi că zeii mă îmbolnăviseră de herpes, îmi dăduse un ajutor pe care nu i-l cerusem.

Ce-mi mai păsa mie? Ghicitoarea fusese dezlegată. Și cum ai de gând s-o botezi de-acum încolo? „Ghicitoarea obârșiei“? A „întoarcerii la rădăcini“?… Nu. Ai să găsești tu ceva mai în temă… „Blestemul aurului”, cred!

– Haide, Leif! am spus. Recunoaște că mi-am învățat bine lecția. Sunt și eu ghid, ce Dumnezeu?

– Asta rămâne de văzut! Ia spune, de când ești la noi? O lună, două?…

– De două luni și jumătate… Am început pe 15 martie.

– Știi ce zi e asta?

– Idele lui Marte. Nu sunt superstițios.

– Câți oameni ai pierdut deja pe drum? Cinci?

– Nu, patru.

– Și nu te pune deloc pe gânduri?

– De ce să mă pună? Doar nu s-a întâmplat nimic din vina mea!

Și totuși, ceva se întâmpla!

Tot ce a urmat în vara aceea ar fi trebuit să-mi dea de gândit, dar nu mi-a dat. Nici numărul mereu crescând al turiștilor pe care-i pierdeam în fiecare lună, nici Hermes-ul meu de aur, desincronizat și arătând orice altă oră în afara celei a țării în care mă aflam, nici măcar noul meu coleg, Red Ericsson, care, pentru o vreme, a renunțat la postul lui de șef și s-a întors la prima meserie, și – ei, da! – nici chiar prima erupție veziculară virulentă apărută într-o bună dimineață pe partea cărnoasă a buzei de sus.

Ceva se întâmpla cu mine…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s