ALTculture

ALTculture 1/2017: ZILELE STUDENȚIEI

Antonov23-WienDe Constantin ANTONOVICI

Seriile sculptorilor tineri
ZILELE STUDENȚIEI

(articol apărut în Sculpture Review, 1985, tradus de Stephan Benedict)

 

 

Letter-of-Recommendation-from-Brancusi1.jpg

Scrisoare de recomandare pentru
Constantin Antonovici, semnată de Brâncuși în 1951

În 1939, am absolvit Academia de Arte Frumoase din Iași, România, în specialitatea sculptură, devenind un artist tânăr, acaparat și dominat de visurile de cucerire a lumii artelor.
În acel timp, toate cercurile artistice, toate revistele de artă ale României, vorbeau despre artistul revoluționar, Constantin Brâncuși. Acesta fusese născut într-un sat de produse agricole, în 1876, dar care a trăit și a lucrat la Paris din 1904. Eram determinat să mă duc în atelierul lui de creație. Șapte ani mai târziu am reușit să ajung acolo.
Prima mea escală în acest drum lung și plin de opreliști și peripeții, a fost în București, unde m-am prezentat la Biroul de Pașapoarte. Funcționarul de acolo, aflând că aveam visuri, dar eram lipsit de mijloace financiare, a încercat să mă descurajeze.
Ivan Mestrovici din Zagreb, Iugoslavia – considerat pe acea vreme drept cea mai mare personalitate în sculptură, un mare succesor a lui Rodin – era în București pentru a instala câteva sculpturi comisionate de guvernul de atunci. Prin Mestrovici am întrevăzut posibilitatea salvării mele. I-am comunicat visul meu de a putea studia cu sculptori mari europeni, dar nu l-am menționat pe Brâncuși, pentru a nu-mi strica șansele. Mestrovici m-a ascultat și mi-a răspuns aprobator – vino la mine la Zagreb și vei putea lucra în atelierele mele. Vei putea ajunge cumva acolo. O știu!
La Universitatea București, erau mulți studenți din diverse țări. Studenții din Iugoslavia mi-au marcat pe hartă zonele de graniță pe care le puteam traversa în timpul nopții, când vameșii erau mai neglijenți.

OK-Salvador-Dali,-Kurt-Waldheim,-Constantin-Antonovici

Alături de Salvador-Dali și Kurt-Waldheim

Am trecut granița și am ajuns la atelierele lui Mestrovici. El m-a pus să lucrez cu alți douăzeci de artiști tineri. Atelierele lui erau enorme și împărțite pe diverse secții, ca într-o uzină. Am rămas surprins să aflu ca acolo existau circa optzeci de oameni, lucrând în diverse domenii – în lut, ghips, marmură, metal, și în ambalarea și încărcarea sculpturilor în trenuri și camioane, în funcție de țările de destinație. Cunoștințele mele și experiența mi-au crescut, dar gândurile mele continuau să rămână către Brâncuși.
Șase luni mai târziu, am primit un ordin să mă întorc în țară în vederea prestării serviciului militar. Întoarcerea mi s-a dovedit a constitui cea mai mare greșeală pe care am comis-o. Hitler a ocupat foarte curând, atât Iugoslavia cât și România, forțând țara mea să lupte alături de el, împotriva Rusiei. Am reușit să obțin o amânare de trei luni de la serviciul militar și în toamna anului 1941 mi-am împachetat rucsacul și am trecut din nou granița spre Iugoslavia. Aceasta a constituit a doua mea mare greșeală.
Când am sunat la soneria locuinței lui Mestrovici, un ofițer german SS mi-a deschis ușa. Mestrovici fusese arestat la ordinele lui Mussolini și trimis în închisoare la Roma. Cincizeci de ofițeri SS ocupaseră atelierele lui. Eu am fost trimis într-o baraca la 200 de mile de Berlin. Spre surpriza mea, clădirea era ocupată de naziști români. Ei încercau să mă convertească, dar mi-am amintit un citat din Mein Kampf – Populația Germaniei care nu era de sânge german, trebuie distrusă și înlocuită cu rasa germană, în acest mod, întreaga Europă va deveni o Germanie. Am realizat că Hitler intenționa distrugerea României, care contribuise la cultura Europei încă din epoca Neolitică.
Într-una din zile, am profitat de neglijența unui paznic. Am scăpat spre o stație de trenuri, unde am luat un tren spre Berlin, cu speranța țelului meu final către Paris și Brâncuși. La stația din Berlin, am fost denunțat de un nazist român, pe nume Culică, și aruncat într-o închisoare din Berlin. Nemții îmi spuneau repetat că voi deveni liber, dacă voi fi voluntar să lupt pe front împotriva rușilor, dar răspunsul meu a fost întotdeauna „Nu”.
Spre sfârșit, Gestapo-ul m-a aruncat într-o celulă de închisoare mică și umedă, fiind iarna, iar celula neavând încălzire. Porția mea zilnică de mâncare era doar o felie de pâine și o cafea slabă, la breakfast, doi cartofi fierți, la prânz și unul pentru masa de seară.
Antonov5Am rămas în această celulă timp de șase luni. Am pierdut atâta greutate, încât nu mă mai puteam deplasa nici măcar până la cafea. Un doctor uman a raportat că dacă aș mai fi fost deținut acolo doar o singură săptămână, aș fi murit.
Oficialii au hotărât să mă elibereze cu condiția de a nu rămâne la Berlin. Am cerut să fiu trimis la Viena, știind ca austriecii erau împotriva lui Hitler. Acolo, Gestapo-ul local m-a luat în primire, dându-mi un program strict. Orice infracțiune va conduce la încarcerare.
În fiecare dimineață trebuia să mă înregistrez la stația de poliție. Acolo am întâlnit mulți evrei, sub același regim și m-am împrietenit cu mulți dintre ei. În fiecare zi numărul lor scădea vizibil, până când într-o zi, au dispărut cu toții.
Nu mi s-a permis să corespondez cu prieteni din România. Nu am avut voie să-mi schimb adresa, fără aprobarea Gestapo-ului. Nu mi s-a permis să corespondez cu Brâncuși la Paris.
Academia de Arte Frumoase din Viena mi-au acceptat înrolarea ca student. Profesorul de sculptură, Fritz Behn, avea un mare talent și am fost foarte fericit să aflu că el îl cunoscuse pe Mestrovici. Am rămas la Academie, din 1942 până în primăvara anului 1945, când din cauza apropierii trupelor rusești, m-am retras regiunea Tirol. Acolo am studiat sculptura în lemn.
După încetarea războiului, am întâlnit câțiva ofițeri italieni, prietenoși, la returnarea lor de pe front. Mi-au propus să merg cu ei pentru a vizita operele marilor sculptori italieni. În Roma am vizitat totul, în special operele lui Michelangelo. Mi s-a oferit o bursă de studii în Italia, pe care am declinat-o. Singurul sculptor care mă putea învăța mai mult, era Brâncuși.
Din Italia, m-am întors în Austria, la Innsbruck. În timpul anului 1946, s-a organizat o competiție pentru o sculptură din lemn, de o înălțime de 1.80 cm, a Sfântului Iosif, la Catedrala Iezuită din Viena. Am câștigat competiția și dreptul de execuție. Sculptura a fost plasată în catedrala din piața Am Hof (actualmente catedrala croată – nota traducătorului).
Am lucrat în Tirol până în toamna anului 1947, când aveam suficienți bani pentru a-mi putea cumpăra un bilet de tren către Paris. Acolo, prin câțiva prieteni noi, am reușit să închiriez un garaj mobilat cu un pat, o chiuvetă și un scaun. Singurul inconvenient era ca locul acesta se afla la o oră de mers cu un autobuz spre Paris. Dar eram doar la o oră de la locul visului și al idealurilor mele supreme de șapte ani – sculptorul Constantin Brâncuși.
Proprietara apartamentului meu, a găsit adresa lui Brâncuși și m-a informat cum pot ajunge la el. Câțiva prieteni români mi-au povestit lucruri teribile despre Brâncuși – ca era brutal, încăpățânat, nervos și deseori, fără nici un motiv temeinic, te dădea afara din atelierul lui.
A treia zi după sosirea mea de la Paris, am decis că Brâncuși nu putea fi mai periculos decât Gestapo-ul. La sosirea mea, am remarcat în ogradă un bătrân de statură medie, cu o barbă mare, îmbrăcat in straie albe.
M-am apropiat de dânsul și el mi s-a prezentat spunând în franceză:
– „Mă numesc Brâncuși și cu ce vă pot fi de ajutor?”
I-am răspuns în limba română ca sunt un sculptor și că de șapte ani am luptat împotriva multor impedimente, care m-au prevenit să pot să-l întâlnesc personal. El mi-a ascultat povestea. Fiecare moment scurs, mi se părea o eternitate. Apoi, pe un ton prietenesc mi-a spus:
– Daca ai făcut un drum atât de lung, trebuie să fi obosit. Unde locuiești? Ai bani?
Mi-a fost jenă să-i mărturisesc adevărul că posedam bani germani, dar că nu-i puteam schimba din cauza legilor franțuzești împotriva Germaniei. I-am spus că mă voi descurca cumva , maestre!
Câteva zile mai târziu, am intrat in atelierul lui Brâncuși, care măsura 10,50 metri x 6,10 metri x 6,10 metri înălțime, iluminat puternic de soarele care pătrundea prin tavanul construit 100% din sticlă. Existau sculpturi peste tot, circa 25 în total. Am rămas extrem de impresionat de strălucirea sculpturilor șlefuite în bronz.
I-am observat zâmbetul lui Brâncuși pe față, satisfăcut de impactul lucrărilor lui lăsat asupra mea. Tot aici mai existau și alte 15 sculpturi, toate din marmură albă. Și acestea m-au lăsat fără nicio vlagă.
Brâncuși m-a rugat să-i povestesc istoria vieții mele, cu excepția vieții mele artistice, spunând că nu este interesat de acea parte. I-am mulțumit pentru amabilitatea lui. Mi-a strâns mâna și mi-a spus să mă întorc peste o săptămână. Am simțit un bilet de hârtie mototolit în pumnul meu. El mi-a menționat să-l păstrez, că va deveni util. Era un bilet de o mie de franci, suficienți pentru a putea trăi o săptămână, sau chiar două, în caz de necesitate.
Înapoi în apartamentul meu garaj, m-am gândit la simplicitatea și sărăcia în care trăia marele geniu. Am devenit convins că Brâncuși plecase de la premisa că, între interesele esențiale ale artei și interesele lui personale, el le prefera pe cele pentru artă, făcând orice pentru progresul și succesul ei, neglijându-și total persoana lui.
Peste o săptămână, m-am întors iarăși la Brâncuși. De această dată, l-am văzut în curtea atelierului, sub umbra unui arbore mare și stufos, utilizând un fierăstrău de mână pentru o grindă groasă de stejar, având 6,10 metri lungime și 38 cm diametrul. Se putea vedea că avea experiența unui tâmplar. Fierăstrăul avea o lungime de 1,50 metri, proiectat pentru folosirea lui de către doi lucrători, dar Brâncuși îl folosea de unul singur, având o greutate legata de celălalt capăt, pentru menținerea echilibrului.
Am observat sudoarea frunții lui și i-am spus. Maestre, acest lucru este mult prea greu pentru tine. El s-a uitat la mine și mi-a răspuns cu o voce aspră:
– Cine ar putea să-mi taie mie așa ceva? Eu as putea maestre s-o tai! Aruncându-mi o nouă privire, mi-a răspuns:
– Atunci tai-o, dar să nu dea dumnezeu ca tăietura să nu fie dreaptă!
Eu devenisem în Tirol un expert al tăieturilor cu fierăstrăul și am terminat treaba repede. Căpătând încredere în mine, Brâncuși m-a rugat să tai restul întreg al grinzii și s-a retras în atelierul lui. Mai târziu m-a luat pe domeniul proprietății lui. Am aflat că Brâncuși avea patru ateliere conectate între ele prin uși.
În încăperea cea mai mică, am remarcat instrumente de lucru peste tot. Pe unul din pereți erau suspendate prin cuie lungi câteva fierăstraie de tăiat lemnul și câteva fierăstraie de tăiat metalul. De-a lungul peretelui exista o masă lungă pe care erau stocate diverse ustensile pentru sculpturile în lemn, în piatră și în metal. Existau, de asemenea și unelte de lucru electrice. Într-un colț al încăperii era forja lui, cu uneltele necesare acestui proces.
Mai târziu, am văzut cum își executa Brâncuși propriile lui unelte și m-a învățat cum să le fac și eu. Uneltele mele făcute după direcțiile date de Brâncuși, erau mult mai durabile decât cele cumpărate pe căi comerciale și erau încă bune, multe decade după ce fuseseră fabricate, în timp ce cele pe care le cumpărasem, se stricau foarte repede.
Când am părăsit atelierul în acea zi, Brâncuși mi-a palmat iarăși o bancnotă de o mie de franci și mi-a mai dat și o sticlă de vin. Brâncuși a fost un mare amator de vinuri, putând să bea o mare cantitate. În pofida acestui lucru nimeni nu putea să confirme că l-ar văzut vreodată beat. În tinerețea lui de la Paris, prietenii de la petrecerile lui de băutură erau Modigliani, Picasso, Matisse, Leger, Utrillo, dar nimeni dintre aceștia nu-i puteau face față.
După acea zi, îl vizitam pe Brâncuși de doua-trei ori pe săptămână, corespunzător necesității lui de a mă folosi la diverse proiecte. Aproximativ un an mai târziu, unul din studiourile din complexul lui, a devenit liber și m-am mutat în el. Studioul nu era altceva decât o baracă de lemn construită deasupra altor studiouri existente. Am locuit timp de patru ani cu aceeași adresă ca a lui Brâncuși, 11 Rue Impasse Ronsin, Paris XV.
Cu scurgerea timpului, aflam zilnic informații noi despre acest titan al artei. Lui nu-i plăcea să discute prea mult despre artă, și el ura artiștii care se tot lăudau și se dădeau mari, vorbind tot timpul numai despre ei.
Cât despre severitatea operelor lui Brâncuși și a execuției lor, vă voi da câteva exemple și explicații. El se concentra la fel de mult pe finalizarea lucrărilor lui, ca și pe execuția lor. Compoziția și execuția unei lucrări aveau în mintea lui, o importanță egala. Era o plăcere specială pentru mine să pot să-l urmăresc lucrând ore întregi pentru a perfecționa o linie dreaptă, sau una curbă. El lucra zile întregi la detalii pe care alți sculptori le-ar fi terminat în câteva ore, dar când Brâncuși declara o sculptură ca fiind terminată, nici un ochi cât de versat, nu putea sa descopere vreun defect.
Fiind atât de perfecționist, a creat pentru colaboratorii lui, care aveau curajul să lucreze pentru el, în majoritatea timpului, un dezastru. El făcea mereu observații și îi critica în mod necontenit. Brâncuși avea studenți precum Modigliani, Lipchitz și Archipenko. Toții i-au simțit criticile și loviturile lui, dar când Modigliani a încetat din viață, Brâncuși îl plângea ca pe un frate.
În aceste condiții mi-am petrecut aproape patru ani cu Brâncuși. Îi datorez enorm. El avea o mână extrem de abilă, care împreună cu geniul său, a îmbogățit arta sculpturii cu procedee noi, în folosirea materialelor. El m-a învățat să fabric unelte pentru sculpturi, să lustruiesc marmura, să lucrez cu metale și să le finisez. El mi-a arătat lumina artei mele, lumina artei moderne, nu a artei abstracte, pe care Brâncuși o detesta.
În timpul său liber, Brâncuși ne-a tratat ca pe niște prieteni adevărați și destul de des ne dădea petreceri spunându-ne să ne distrăm si sa ne bucurăm, acestea făcând parte din plăcerile oferite noua tuturor de Domnul nostru. Generozitatea lui nu avea egal în lumea artelor .
Brâncuși și-a construit o sobă – cuptor țărănesc, ca cele din regiunea lui nativă a Olteniei. Cuptorul era folosit atât pentru încălzirea atelierului lui, cât și pentru gătitul mâncărurilor franțuzești si romanești. El era considerat unul din cei mai buni bucătari ai Parisului. A gătit fasole într-o cratiță mare, ca mâncare pentru el și pentru studenții lui.
Brâncuși era de statură medie, nici gras, nici subțire, destul de puternic și de sănătos. El își purta in spate toate materialele întrucât nu avea bani pentru a plăti pentru transportul lor. El a fost sărac până la vârsta de 60, Ce ironie! Un Brâncuși astăzi s-ar vinde cu peste două milioane de dolari. (n.t. – cu $57 de milioane astăzi).
Brâncuși era extrem de nervos, totuși cu un bun simț al umorului. El a fost foarte sociabil și un mare admirator al femeilor și un excelent povestitor. El n-a fost căsătorit niciodată, poate din cauza sărăciei permanente în care a trăit la tinerețe.
El a fost un mare iubitor de muzică. Când l-am întâlnit, avea deja de 71 de ani, dar vocea lui din timpul zilei, direcționându-și studenții, era asemenea unui tenor de 30 de ani.
El a fost adeptul multor profesii, reparându-și singur radioul, ceasurile lui, un fotograf excelent, făcând fotografiile propriilor lui lucrări.
Brâncuși a fost un cititor avid. În timpul ultimilor lui ani, a citit o sumedenie de cărți de filozofie. Filozofii lui preferați erau Aristotel, Socrate și Diogene.
Ținuta lui vestimentară era simplă, din bumbac alb, cu pălăria din același material. În loc de pantofi, el purta saboți de lemn din cauza prezenței betonului în încăperile atelierului său.
Acesta a fost modul în care l-am cunoscut pe Brâncuși, care din cauza voinței lui puternice și a talentului lui excepțional, a reușit să revoluționeze arta, creând o nouă epocă în artă, din care astăzi, milioane de artiști – sculptori, pictori, arhitecți și scriitori, se inspiră.
Providența mi-a direcționat pașii către Brâncuși, care m-a ajutat să-mi găsesc drumul meu în artă, ceva pe care îl căutam înaintea întâlnirii mele cu el, dar pe care nu-l găseam.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s