ALTculture

ALTculture 2/2017: Lumea ca un caleidoscop

ALT 28-29De Marius Conu


La început lumea a fost

Ca un caleidoscop, mereu răsucindu-se

Culori amestecate ca o iremediabilă cascadă

Sau o infinită şi lentă maree,

Apoi au apărut piramidele

Una câte una, din ce în ce mai aproape

Şi mai imense, şi mai sufocante,

Tot universul s-a umplut de piramide

Înghesuindu-se una în alta

Ca trupurile unor amanţi ce vor să se devoreze

sau măcar să îşi epuizeze respirarea…

 

Piramide grele, lipite una de alta

Şi strivindu-mi privirea

Până când ochii mi-au pleznit în cioburi de culoare

Lichidă şi fierbinte

Amestecându-se indolent şi straniu

Ca într-un caleidoscop

Ucigaş şi mirosind a uitare

 


Ea mi-a furat visele,

Le-a făcut ghem în mâinile ei de fum

Şi le-a aruncat în grădina cu porci mistreţi

Unde şi cele mai frumoase flori miros a

Disperare şi ţipete…

 

Toate visele mele, şi cele albastre, şi cele din sticlă verde

Sau roşii

Şi chiar şi sângele meu cleios, negru şi abia

Strecurându-se printre vene

Sufocând inima îmbătrânită într-un piept încă tânăr,

Au fost aruncate porcilor grohăitori

Şi pereţilor murdari, umezi, scorojiţi ai camerei

Drept hrană.

 

Ea mi-a mângâiat atunci oasele cu durere,

Şi mii de furnici ascuţite

Ca nişte lame subţiri de oţel

Mi s-au strecurat intens de-a lungul coastelor

Până când nu am mai fost decât sete

Prăfoasă şi orbire anonimă şi

Urlet.

 


Pare sumbru, dar pierdut

Trupul meu, transpirat şi tremurând

În plutirea lui dezmăţată şi haotică

De la colţul umbrit al pieţei romane

Până sub becul luminos din mijlocul intersecţiei…

 

Sunt o molie de carne

Mă hrănesc din umbra trecătorilor

Şi fascinez cu fruntea mea fierbinte

Şi dureroasă

Orice picătură de lumină…

 

Totul este deformat şi curge

Chiar şi timpul pare făcut din baloane

Din ce în ce mai mari

Şi care se sparg efemer

De coastele mele

Ca nişte zeppeline eşuate

În al doilea război mondial.

 

Sunt o molie de carne

Şi îmi strivesc mereu trupul

De malurile dure, transparente ale luminii.

 


Alura lui era misterioasă şi puternică

Toate străzile i se închinau

Lungi, orizontale

Ca nişte coapse de azbest

Tremurând sinistru de poftă.

 

El era ultimul războinic cu cerul

Şi zilnic îşi implanta în plămâni

Aripi ascuţite, tăioase

Că nu cumva să plutească…

 

Buzele lui ardeau atunci când rostea

Pietrele

Şi aripi nemăsurate îi izbucneau brusc

Din tâmple,

În al treizeci şi patrulea fum

Tot universul urmează să se nască

Mai viu şi mai aproape

Decât orice îmbrăţişare a iubitei.

 

 ALT 30-31.jpg


Înţelege-mă

Sunt viu

Şi respiraţia mea cuprinde

În sine

Toate ploile cărora le-am fost martor,

În privirea mea

Totul este mai blând

Şi buzele mele rostesc

Dulceaţa roşie, transparentă a macilor visării

În luna lui mai…

 


De câte ori te ţin de mână

Oraşul ăsta de sârmă ghimpată

Şi beton uscat se îndepărtează constant

Pentru miracolul verde, foşnitor

Şi umed al pădurii…

 

 


De câte ori te ţin de mână

Este ca şi cum pe mine

M-aş ţine, plutind în oglindă.

 

Lumea aceasta este oarbă şi mută

La atâta frumuseţe

Atunci când tu păşeşti

Este ca şi cum norii

Ar dansa lent maiestuos

Deasupra unui deşert invers

Un fost fund de mare

Plin până la refuz de leviatanii roşii

Ai amintirii unei vieţi îndepărtate…

 

Ea este un dans intens

Şi viu ca un şarpe pendulând graţios

Între marginea roşie a lumii

Şi începutul albastru al inimii…

 


Carnavalul a început

Munţi maiestuoşi plutesc

La marginea privirii

Şi ploile îmi spală chipul…

 

Ah, tu stea canopus

Atâtea umbre rostind

Sub fruntea ei de mărgean,

Ah, tu fluviu de oase

Plutindu-mi indecent restul ăsta

De inimă goală…

 

Unde este ea să îmi umple fiinţa

De vise

Şi mâinile cu pielea ei de alabastru şi cleştar,

Cel mai fin şi translucid din lume

Şi mările nordului

Şi oceane ale înţelepciunii

În privirea ei gravidă de câtă

Dragoste se poate cuprinde în lumea aceasta…

 

Închide-ţi ochii.

 

 


De ce aş repeta că mă doare

Privirea ta

Că negrul profund al părului

Tău îmi este umbră

În deşertul fiinţei,

 

De ce ţi-aş spune

Că te-am descoperit mai vie

Acolo sub sicomorii tragici

Ai realităţii?

 

Şi mai ales de ce nu aş renunţa

La chipul, numele, umerii mei

Pentru dulcea devorare a dragostei…

Îmbrăţişarea blândă a şarpelui

Şoptindu-mi dulce cu uitare

În cerul întunecat al claviculelor plăcerii…

 

Oare ţinându-te în braţe nu aş

Fi eu, cel mai puternic

Şi mai blând dintre barbari?

 

Mii de greci dansând

Pe câmpiile albe

Ale peloponesului

Şi tineri traci dansând

La marginea întunecatului pont…

 

Un carnaval al fiinţei,

Circ de oţel şi carne

În plutire

În faţa şi în afara zeului…

 


 

Marius Conu s-a născut la 1 martie 1977. Absolvent al Fa­cul­tă­ții de Litere a Universității București în anul 2000, este scri­itor, poet, grafician, foarte activ în mediul online, pe site-uri de poezie, artă și grafică. A publicat poezie în diverse an­to­logii: Tăcerea Liniei – mai 1998, antologia de poezie a ce­naclului „Biserica de Lemn” – mai 2001, Poezie – 2010 etc.

Volume publicate: Verticala curgere spre soare – Editura Semne, Slatina, 2004; Regresia lui A – Editura ExLibris Uni­versalis, București, 2010; Confesiunile răului gânditor – Editura ExLibris Universalis, București, 2011; Lacunare – Editura Vremea, București, 2013; Nicotină – Editura ZIP, București, 2014; A are albastru – Editura ZIP, București, 2015; A dansează pe sârma ghimpată – Editura ZIP, Bu­curești, 2016; A e (r)espirație – Editura ZIP, București, 2017, Demonul din oglindă – Editura Punctulpeazi…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s