ALTculture

ALTculture 3/2017 – Portico sau despre felul în care se arată insula

Petru Ilieșu

Petru Ilieșu

De Petru Ilieșu

Se făcea că asta se întâmplă într-o dimineaţă de august când încă nu suntem toropiţi de căldură şi că citesc un text din Allan Ginsberg şi că mi se părea că e încă unul care a spus cam tot despre ceea ce as putea şi dori să spun şi eu, de parcă am fi trăit aceeaşi existenţă deşi obsesiile noastre, să le spun „lumeşti”, au fost, sunt destul de diferite.

Ce Doamne mai poţi scrie după ce citeşti Lysergic Acid sau Laughing Gas şi ce mai poţi asculta după Tuesday Wonderland (Esbjorn Swenson Trio), o piesă care poate străbate toate orele zilei până a se pierde în dialogul liniştit dintre pian şi micro universul înconjurător străbătut de amintiri şi nostalgii neclare, uşoară alertă şi vagi revelaţii.

ALT 16-17.jpgSe făcea apoi că ziua s-a scurs în câteva secunde, imagine, după imagine, cu tot miezul de muzică, senzaţii şi gesturi de care m-am despărţit. Am apărut într-un fel de instalaţie compartimentată cu pereţi uriaşi de sticlă, un fel de vitrine unde cineva există, se mişcă încet şi straniu, şovăielnic, pe un fond sonor stratificat, abia perceptibil şi totuşi copleşitor ca stare, cineva în care mă recunoşteam dar totuşi  străin de mine.

Eram parcă propriul meu vizitator păşind distanţele dintre sunete, mergând mereu fără să se apropie, şoptind din când în când câteva cuvinte care se pierdeau în spaţiul ce traversa distanţele dintre sunete într-un fel de teritoriu al jazului contemporan alimentat de fuziuni etnice şi alternări de frazele muzicale ale unei eterne căutări.

Se făcea că ascult din nou Portico. Trei albume şi două perioade destul de distincte ale unei trupe care are o prezenţă la fel de impresionantă atât în înregistrările din studio cât şi în cele din concert. Cerebral, complex şi excentric, rafinat şi sofisticat stilul grupului se încadrează în toate aceste atribute-categorii.

ALT 18-19

News from Verona începe primul album: Knee deep în the North Sea, o deschidere în care spaţiul se întinde vast, în depărtările cutreierate de violoncel pentru a reveni apoi în dansul însufleţit, vioi al saxofonului (Jack Wyllie), conversând despre întâmplările care au avut loc în spatele scenei, întâmplări cunoscute doar de cei patru muzicieni. Aici se face loc în mijlocul ţesăturii dintre instrumente, unui arhipelag straniu, compus din viziunile unor tineri jazzmani care au impresionat prin personalitate şi substanţă. Aici s-a pus amprenta pe întreaga evoluţie a grupului, chiar dacă, cel de-al treilea album se deschide mai mult spre ambiental şi electronic.

Zavodovshi Island, continuă albumul  şi pare incursiunea într-un dans dominat de monologul interogativ şi provocator al saxofonului, cu o energica finalizare ca şi cum s-ar rosti: Am ajuns. Iată-ne pe această insulă a milioanelor de pinguini a căror mişcare defineşte cromatic, repetă, proliferează, ritmează, îmbină jocurile dintre alb şi negru în această emisferă (ca pretext sudică) a unei posibile călătorii.

Knee Deep in North Sea nu este nici ea (ca piesă de care m-aş teme să spun ceva cu pretenţiile unui critic) altceva decât o nouă poveste, destăinuită prin intermediul fiecărui instrument, cu mici dispute între suflător şi o percuţie ce se susţine prin  repetiţii într-o complicitate cu violoncelul. Uneori parcă aş păşi din depărtare, tot mai aproape pe o trecere de pietoni zebrată, urmărindu-mi umbra şi fiind năpădit de abundenţa unor crâmpeie de energii hrănitoare, pline de promisiuni emoţionale. Altfel dozată instrumentar, superbă introducerea din concertul de la Glasgow din noiembrie 2009, cu o amplitudine copleşitoare a saxofonului, blândă şi protectoare, care este poate cea mai de reţinut marcă a grupului Portico.

Şi amintiri despre Oregon dar într-o bună planetă personală unde nu există nici o competiţie şi nici o ordine prestabilită. Unde şi amintiri despre Cinematic Orchestra şi chiar Avishai Cohen dar pregnant, inconfundabil Portico. Şi apoi Paper Scissor Stone (de pe Isla) cu amprenta sa tipică pentru Portico, puţină melancolie şi interogaţii, cu porţii de intrare pentru fiecare instrument, ori Citygazze, dinamică, vioaie, nedescriptivă, doar jucăuşă. Sau Pompidou Pt.2,  în acelaşi spirit, cu sentimentul său de bucurie simplă, care nu uită însă a rememora câteva amintiri.

În Line (de pe cel de-al doilea album Isla, album onorat cu prestigiosul premiu britanic Mercury) din nou hipnotic şi invaziv, sosind şi dispărând în intensităţi pe acest fundal, sunetul delicat, fin al saxofonului sopran, întrerupt rar de câteva acorduri de contrabas (Milo Fitzpatrick), pentru a da relief acestui peisaj aşternut parcă spre infinit.

O adevărată linie în orizont…

Isla, care dă numele celui de-al doilea album, o piesă energetică, în spiritul simfoniilor şi topirea sa meditativă în Dawn Patrol, o altă piesă cu un relief neaşteptat şi care nu ezită să treacă frontiera în free jazz cu puţină frenezie (în special în performările din concert), întreţinută de sferele turtite de percuţie (Nick Mulvey) amintind de nişte OZN–uri şi apoi într-o temperamentală cavalcadă de rock jazz care se încheie brusc.

Cel de-al treilea album al trupei, numit simplu Portico Quartet, este ceva mai speculativ (Rubidium, LackerBoo, Window Seat ) dar chiar şi aşa, evident mai învăluitor în evoluţiile din concert (Live la Cafe de la Danse – Paris, 6 feb 2012 sau Amsterdam) – „voiajele imaginare” deasupra unor teritorii necunoscute, cu perspective nemărginite, bântuite de culori şi forme misterioase care emană uşor prevenitoare o atmosferă densă.

Şi „Spinner”, de o manieră mai complexă sau „4096 Colours” în care spaţiul de răspândire al sunetului întâlneşte (pe Continent) meditaţia lui Nils Peter Molvaer, unul dintre cei mai valoroşi muzicieni contemporani.

Steepless – singura compoziţie cu linie vocală – alunecând spre Portishead poate mai mult prin vocea afectat-insidioasă a vocalistei suedeze Cornelia. Ruins, este, pentru feelingul meu, secvenţă de vârf, regăsind decorurile muzicale din primele două albume,  cu scurtele şi cunoscutele escapade în jazz rock, urmate de momente de extensie liniştită a unei linii melodice care continuă pe urmă în ritmul sacadat şi impregnat cu divagaţiile saxofonului, cu sunetele sale de argint ţâşnind într-un crepuscul cu insecte sonore şi apoi… linişte.

Mai insistent în percuţie (Duncan Bellamy), în concertul din aprilie 2012, la Dom Club Moscova, refăcând traseul dintre faimosul Hang Drum şi instrumentaţia High-Tech spre City of Glass (Portico Quartet 2012), cu  hipnotice reluări ale frazelor sonore, aproape de minimalism, un spaţiu împărţit generos între suflător şi pulsul electronic (Keir Vine) care segmentează fără să rupă o posibilă galerie de imagini dintr-un nesfârşit peisaj. Ceea ce pare să poată fi văzut şi pe fereastra Trenului spre Montauk…

Un nou prilej de a relua apariţia mea iniţială, mişcarea înceată şi stranie, şovăielnică, pe fondul sonor stratificat, abia perceptibil şi totuşi copleşitor în care mă recunoşteam, mă regăseam ca fiind propriul meu vizitator traversând distanţele dintre sunete, mergând mereu spre un acelaşi loc miraculos fără să-l ajungă, dar pe care-l poate auzi; înconjurat de cuvinte ce se pierd în cadrul supraexpus al unei privelişti, cutreierat de sunetele eternei căutări.

Aşa cum se întâmplă în Life Mask, cu, din nou amintirile despre Oregon; sensibilitatea discretă a suflătorului, lirismul şi liniştea  poematică, rarele intervenţii ale basului care întregeşte astfel povestirea, nuanţele şi dialogul plin de generozitate, acceptare şi dăruire, cu vizualizarea unor straturi subţiri de lumină colorată care se aştern lent unele peste altele. Mască peste mască, şi apoi o nouă mască peste o nouă mască sub care, filă cu filă, palpită vieţile noastre paralele într-o simfonie enigmatică, înţeleaptă şi caldă. O piesă de care cu greu mă despart, poate doar furat apariţia  unuia dintre cei trei iepuri albi ivit ţopăind curios în dreptul uşii.

M-am ridicat şi cu privirea încă tulburată de voluptatea sunetelor am făcut câţiva paşi prin gradină, fără nici un fel de ţintă şi m-am întors tocmai când această piesă îşi desfăşura conţinutul, parcă interminabil, la timp să surprind însă momentul în care iepurele s-a ridicat uşor în aer şi a trecut pe deasupra tufelor aprinse de crăiţe, ca un abur din ce în ce mai evanescent, din care a crescut ochiul sau la fel de irizat şi roşu ca un imens caleidoscop de mătase învăluitoare.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s