ALTculture

ALTculture 1/2018: De Crăciun, ne mutăm la Londra

ALT 4-5

De Ion Bogdan Martin

Mă aflam, încă, la prietenii mei din Olanda, într-o mică localitate, numită Roden – de ce, nu ştiu?! – , un fel de satelit al mult mai cunoscutului oraş Groningen, „stadt” atestat documentar la 1040, deși prima așezare majoră din Groningen a fost localizată undeva prin secolul al 3-lea e.n.


În fine, într-o zi de sâmbătă dimineaţa eram cu câinele, prieteneilor mei, la plimbare, mă depărtasem destul de mult de localitate, ajunsesem undeva în preajma unui teren de hokey pe iarbă, una dintre marile pasiuni ale olandezilor. Stăteam pe margine şi priveam la copiii care plimbau mingea cu „batacurile” alea sau crose, sau ce erau!?… Un sport pe care nu aveam cum să-l agreez vreodată. Never ever!
Cadrul natural era perfect. Olanda mi se părea una dintre ţările cele mai echilibrate din lume, din punctul de vedere al balanţei industrializare versus mediul înconjurător. Se putea respira. Asta făceam şi eu. Trăgeam pe nas… Aer curat, nu altceva!!!
Stăteam pe o bancă din ramuri groase de arţar şi priveam la bucuria copiilor.
Când… aud mai multe strigăte şi agitaţie mare la mijlocul terenului… Mă ridic de pe bancă şi văd un copil căzut la pământ care nu mai mişca de loc…
Las cât colo lesa câinelui şi mă reped spre puştiul căzut. Îi introduc repede mâna sub cap, am simţit imediat o umflătură cât pumnul meu de mare, i-am descleştat buzele, i-am astupat nasul şi am început să-i suflu aer în cavitatea bucală…
Puştiul, într-un târziu, a scos un scâncet şi a început să se mişte… A deschis ochii, s-a uitat mirat la mine, s-a ridicat şi… a rupt-o la fugă în cerc!!! Semn că încă nu-şi revenise total!
A ajuns lângă noi şi mama copilului care i-a stricat imediat diametrul cercului… L-a prins, l-a luat în braţe şi a întrebat ce s-a întâmplat…
Eu m-am îndepărtat de meleul format la mijlocul terenului, am chemat câinele, l-am pus în lesă şi am dat să plec, când… Când o bătaie pe umăr mă determină să mă întorc, era mama puştiului… Zâmbea. Zâmbea şi tremura toată. Mi-a mulţumit, m-a luat în braţe şi iar mi-a mulţumit, şi iar m-a luat în braţe… Şi iar mi-a mulţumit… În olandeză. Eu i-am răspuns, evident, ca orice român, în engleză şi de atunci dialogul s-a desfăşurat numai pe limba autorului „Nevestelor vesele din Windsor”!!!
I-am spus, doamnei, că nu a fost nimic excepţional, am fost acolo şi mi-am făcut doar datoria… A insistat să merg la ei acasă, să mă recomande familiei… Am refuzat-o cu delicateţe, dar, la insistenţele puştiului, până la urmă, am mers la ei acasă!
Doamna era divorţată şi locuia împreună cu mama ei în vârstă de 68 de ani.
Doamnele m-au aşezat la masă, au desfăcut o şampanie şi am ciocnit câte o cupă… Evident, în cinstea mea.
Cu greu ne-am despărţit, nu fără a-i lăsa numărul meu de telefon şi a-i face promisiunea de a ne revedea.
N-a durat mult, exact peste o săptămâna, doamna m-a sunat. Am luat bicicleta familiei şi ne-am întâlnit la mijlocul drumului, de data aceasta eu fără câine, iar ea fără copil. Era cu trei ani mai în vârstă decât mine, dar ce mai conta? În fond, era femeie!!! Capitol care mie îmi lipsea de vreo două luni…
Am luat-o pe un drum ce părea de poveste, doar de ea ştiut, şi am ajuns la o pensiune extrem de frumoasă. Plăcută ochiului şi intimă. Am descălecat şi ne-am aşezat la o masă…
La insistenţele mele, am lăsat berea deoparte şi am trecut pe vin. Mi-era mai la îndemână. Plus că nu trebuia să merg aşa des la toaletă.
Schimbam replici neutre. Fiecare pe bucăţica sa. Anne Marije, căci aşa se numea, mi-a povestit dspre talentele băiatului ei şi despre cum a părăsit-o netrebnicul, fostul soţ, pe când cel mic avea doar doi anişori, iar eu i-am vorbit despre natură, despre fotbal, despre mama natură, despre brânzeturile olandeze şi, din nou, despre mama ei de natură!!! Căci numai asta îmi venea în cap când îi priveam sânii imenşi!!!
Ne trăseserăm mai aproape unul de celălalt şi ne priveam languros… Mai ales după cea de-a doua sticlă de vin.
Am luat şi nişte cârnăciori, căci nu mai aluneca vinul şi ne tot priveam… Ne băgaserăm şi mai mult unul în celălalt, aproape ne contopiserăm. Mâna ei umbla pe sub masă masându-mi neîncetat coapsa stângă… Zâmbea atât de frumos, iar ochelarii i se aburiseră… Cred că se şi excitase! Ba bine că nu. Eu eram gata să răstorn masa…
Am ieşit din local şi am condus-o acasă, luându-ne cu greu la revedere. Stând în faţa uşii şi privindu-ne mai mult de zece minute cu subînţeles şi noduri în gât!!! Dar ne-am promis că sâmbăta sau duminica viitoare vom fi din nou împreună, eventual într-un loc mai intim…
Ajuns acasă, m-am dus direct la duş. Unul lung şi fierbinte, bineînţeles.

ALT 6-7Sâmbăta următoare eram la datorie. Ne-am întâlnit la jumătatea drumului dintre noi şi am început să sporovăim întruna, numai tâmpenii, aproape intraductibile! Probabil pentru a escamota dorinţa nestăvilită care fierbea în noi, care, de fapt, colcăia… Dădea pe dinafară, precum lava unui vulcan aflat în exerciţiul expansiunii maxime!!!
Ne ţineam de mână şi mergeam pe lângă biciclete. Tremuram din toată fibra, iar ea era transpirată leoarcă. Oare de ce?! Aşa îmi venise să mă întreb! „Oare de ce?!” De tâmpit, căci altă explicaţie nu există!
Anne Marije ridica, des, ochii şi mă privea zâmbind cu subînţeles. Cine mai avea nevoie de cuvinte? Ne afundaserăm tot mai mult în pădure, iar mâinile noastre se înnodaseră precum lianele amazoniene… Şi ea, şi eu simţeam momentul… Era aproape… Eram gata-gata…
Am ochit un spaţiu mai retras unde era un covor imens de frunze, am aruncat bicicletele şi am sărit peste ea… Anne Marije, mi-a pus stavilă, şi-a desfăcut rucsacul, a scos o pătură portocalie şi a introdus-o sub noi. Femei prevăzătoare… olandezele astea!
I-am ridicat bluza şi am început să îi mângâi sânii imenşi şi albi ca laptele de bivoliţă proaspăt muls. Îi priveam cu nesaţ şi… odată m-am aruncat cu buzele în carnea lor catifelată. De mai multe ori… Precum un bâlbâit asupra consoanelor!!!
Ţinea ochii deschişi şi se amuza de cât de excitat eram…
„Mă iubeşti?”, mă întrebă la un moment dat. „Do you love me?”
„Yes, yes, yes…” I-am răspuns de o mie de ori. Eram în stare să spun orice numai să ajung acolo, la loc umed cu fierbinţeală… La apoteoză.
„Dacă mă iubeşti, a continuat ea, am vorbit cu mama şi cu cel mic, au fost de acord, avem nişte bani puşi deoparte, vreo 300.000 de Euro, vindem tot aici şi, de Crăciun, ne mutăm la tine în… Anglia!”
Ceee… M-a luat capul!
„Hello!” Unde?! Încerc să mă dezemeticesc. Stop! „La mine… în Anglia!?”
Să veniţi toţi pe capul meu în… Anglia, gândeam?!
Frate, olandezele ori au un fix ori eu sunt cel mai prost nonenglez de pe Terra! Să mă fi făcut mama cu vreun englez?!
Un milion de gânduri îmi invadaseră mintea… Da, o să-ţi spun că sunt cel mai englez dintre englezi… Şi că am un castel… Şi o sută de maşini… Şi o mie de piscine… Numai să ajung în tine… Acolo unde-i cald şi bine…
Dar copilul!? Copilul?! Pe el nu se cădea să-l mint. Îi salvasem viaţa, eram ca un… superman pentru el. Un spiderman. „The last Jedi”! Tot universul lui s-ar fi dat peste cap… Nu, nu puteam face asta.
I-am spus, domniţei, cu adâncă durere în suflet, că eu sunt român!!! Unul din… România. O ţară creştină, majoritar ortodoxă, frumoasă, cu munţi, cu mare, cu deltă şi cu nişte oameni primitori şi calzi… Şi cu preşedinte de etnie germană!
„Really?”
„Really!”, zic şi eu. Fir-ar faţa mea de englez a naibii!… Că numai necazuri mi-a adus.
Doamna s-a ridicat… M-a privit lung de la înălţimea celor 170 de centimetri, minus 25 ai mei, din poziţia culcat, mi-a mai mulţumit încă o dată, fiindcă i-am salvat fiul, mi-a urat sănătate şi… Şi s-a dus. S-a tooot dus, frate!
În urma ei… doar zgomotul de pedalare şi ramuri uscate strivite sub roţi. Ah, şi pătura de sub mine. Portocalie. Culoare care simbolizează energia, vitalitatea, aventura şi o stare bună de sănătate… La mine simboliza doar neîmplinirea, deziluzia şi o stare maladivă acută cu evoluţie rapidă şi ireversibilă!!!
Idiotule! Iidiotuleee!…
Ce era dacă erai şi tu englez, măcar zece minute?! Zece minuţele de fiu al Regatului Unit şi te uneai cu doamna… Păi, da! Dar conştiinţa: nu şi nu!… Superman, ai?! Jedi?!
Din momentul acela mi-a fost clar. Nu mai puteam rămâne prea mult în Ţara Lalelelor, a Philips-ului şi a lui Heineken!
Am strâns pătura, amintire de la Anne Marije, am încălecat pe bidiviul olandez şi am pedalat spre casa amicilor mei… Plângând.
Ajuns acasă, am stat două ore sub duş! Deşi era început de noiembrie, atunci… Acolo şi atunci m-a prins spiritul Crăciunului!!!
„Merry Christmas… tălâmbo!!!ALT 4-5

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s