ALTculture

ALTculture 9/2018: Maria iubea florile

De Ion Bogdan Martin

 

Era sâmbătă…

Mda, ultima sâmbătă din august, 2018. Căutam…

Adică, voiam să mă inspir, pentru una dintre piesele mele, căutând un decor mai aparte, ceva ce… Ceva ce nici eu nu ştiam prea bine! Ceva mare, ca o clădire imensă şi inutilă, părăsită…

Să mă poarte cu gândul la Kafka sau la Urmuz.

ALT.culture_09.2018 4-5

Am mers cu maşina spre extremitatea sectorului 4, am luat-o pe după nişte ziduri din beton, unde, altădată, vuia colosul IMGB, am cotit pe nişte străduţe neasfaltate şi, la vreo câţiva kilometri de „Maşini Grele”, am dat de alte ziduri… Semn că şi acolo fusese o uzină, mai mică ce-i drept, care, şi ea, îşi dăduse obştescul sfârşit odată cu instaurarea capitalismului în România!

Am lăsat maşina lângă nişte tufe de soc şi am început, cu teamă, să fac câţiva paşi în interiorul clădirii fără acoperiş şi ferestre care, după urmele de devalizare, ale „tradiţionalilor” culegători de fier vechi, devenise şi mai sinistră.

Făceam privirea roată, ca într-un travelling, şi îmi închipuiam personaje, personajele mele ciudate, dialogând pe tonuri joase ca nu cumva să deranjeze necuprinsul de deasupra! Şi nu ştiu de ce!, mă simţeam… Mă simţeam bine. Parcă eliberat. De ce anume eliberat? Habar nu aveam, dar nici că-mi păsa.

La un moment dat, din clarobscurul unui colţ îndepărtat, ceva nedefinit mi-a stârnit curiozitatea. „Ce-ar putea fi?!” M-am apropiat, cu oarecari rezerve, gata s-o rup la fugă, dar după ce m-am obişnuit cu întunericul, m-am liniştit imediat, era doar un scaun… Unul banal, din lemn băiţuit, şchiop de unul dintre picioare şi fără blatul de la şezut. Doar eu, scaunul şi umbra sa vagă, lunguiaţă, proiectată pe cimentul plin de zoaie şi mortar sfărâmat. M-am apropiat de el… M-am aşezat. Ciudat lucru, nu s-a rupt sub cele 87 de kilograme ale mele!

Rezemat de perete, stăteam şi mă gândeam: oare câte cururi, de bărbat, de femeie, de muncitori ori de şefi au stat acolo?!

– Să nu-l stricaţi, că-l am pe inventar!

„Po…” „Poftim?!”  Nu reuşeam să articulez, doar în gând îmi exprimam stupoarea, surprinderea… Să fie unul dintre personajele mele?! Imaginaţia mea care…

– Bună ziua! Am să vă rog să aveţi grijă să nu să rupă!

– Poftim? De data aceasta am dat drumul surprinderii mele cu glas tare. Bună… Bună ziua! Dumneavoastră…

– Eu sunt magazioneru’! Îl am pe inventar şi n-aş vrea să…

– „Magazioneru’”!? Păi şi… Doamne, cred că nu visez!? Nu vă supăraţi, mă adresez din nou bărbatului, unul cam la vreo 70 de ani, nici prea înalt, nici prea scund, care se oprise la vreo doi metri de mine şi mă privea chiorâş, ce anume face un magazioner aici?

– Ceea ce face orice magazioner! Are în păstrare inventaru’ şi răspunde, conform fişei postului, dă iel!!!

– Dumneavoastră vorbiţi serios? Adică, lucraţi aici?! Aici, în acest…

– Dă peste 45 de ani… Am fost mai întâi ucenic, apoi strungar, apoi maistru, chiar şi şef dă atelier… Ehe! Vremuri, taică, nu ca acu’!

– Bine şi acum? De unde până unde… Vreau să vă întreb ce inventar aveţi? Mai sunteţi angajat?

– Scaunu’ ăla, doar vă spusei?!

– Aha! Deci, doar… Şi de când îl aveţi pe inventar?

– Din 2000, dă când s-a-nchis magaoaia!

– Uzina?

– Mda. Atuncia, am ieşit la pensie, anticipat, că nu mai aveam dă lucru. Venise’ alte vremi, domnule. Venise’ domnii ăştia dă p-afară! Dă fapt, copiii la ăia dă fuseseră şefi mai ’nainte. Chestii, socoteli… D-ale lor. Io nu m-am băgat. N-aveam nicio putere.

– Şi veniţi în fiecare zi?

– Mai puţin duminica. Da’ sâmbăta vin, da, c-aşa să lucra pă vremea lu’ „ceaşcă”! Dumnezeu să-l ierte! Că merita să moară, da’ nici chiar anşa! Anşa! Şi ce mai vreţi să ştiţi?

– Pentru asta… Pentru munca aceasta, sunteţi plătit? Am întrebat şi eu, ca proasta satului! Ca să văd până unde poate duce acest dialog cu iz suprarealist

– Nu sunt plătit, c-a dat faliment şi s-a-nchis, vă spusăi. Fac muncă voluntară. Doar dă Paşte şi dă Crăciun nu vin. Respect tradiţia. Înainte dă ’89, nu iera duminică dă la Dumnezeu, ce-i mai blestema lumea!, să nu mergem la acţiuni dă muncă voluntară… Zis patriotică! Comunism dă rahat!

ALT.culture_09.2018 6-7.png

– Îmi cer scuze, dar dumneata nu ai fost membru de partid?

– Cum dă nu, păi al’fel mai pupam funcţii şi alte alea?! Nu, taică, trebuia, ierai oarecum forţat, al’fel ierai un fel dă ciumat.

– Un paria.

– Nu, că nu m-am băgat la jocuri. Nu-mi place să pariez!!!

– Am… Am înţeles. Şi ce program aveţi, dacă nu sunt prea indiscret?

– Dă la 6 la 14, c-aşa m-am obişnuit. Uneori, dacă mi se cere, mai stau şi peste program!

– Da?! Păi, cine ar putea să vă…

– Conştiinţa, taică. Mda! Că văd că la voi, la ăştia cu revoluţia… Mă rog, revoluţia curului rus şi american. Că ş-au dat mâna… Gorbaciov cu ăilalţi. Cu toţi. Şi, pă deoparte, bine au făcut. Da’ ie păcat dă ce să întâmplă cu aşa-zisu’ capitalism… O bătaie dă joc.

– Mda, cam aveţi dreptate. Cred că v-au marcat anii de muncă de aici, practic o viaţă de om, v-aţi ataşat…

– Cum dă nu?! Cum să nu taică?! Parc-o văd pă Maria…

– Maria?!

– Nevastă-mea… Dumnezeu s-o ierte, că în septembrie să fac 18 ani… Heee!… Tare greu fără ia! Uite, la doi paşi d-aci, iera ia, acolo, avea bancu’ dă lucru. Iera montatoare aparate speciale. Cea mai dăşteaptă, frumoasă şi muncitoare… Şi? La ce i-a folosit? Au venit ăştia, au privatizat, la mişto, au vândut tot la fier vechi, iar acu’ vor să vândă terenu’. Da’ nu-i las, cine vine p-aci, să vază, ies în faţă şi le spui bazaconii…

– Adică, ce fel de bazaconii?

– C-aci a fost un cimitir, mai ’nainte, că s-aud ţipete noaptea, că aia, că aialantă… D-ale mele. I-am pus pă fugă pă mulţi, da’ nu ştiu cât o să mai ţie?! Lumea s-a înrăit, taică. Pentru bani nu mai ţine cont dă nimica!

– Aşa este, domnule.

– Cum spuneam… Maria iera foarte punctuală, iar io, ’nainte ca ia să vie dă la vestiar, în fiecare dimineaţă, îi puneam în „saltar”, o garoafă roşie… Când dăschidea saltaru’, să uita în toate părţile, să vază cin’ a pus-o. Io, cu capu-n altă parte, mă făceam că am dă treabă.

– Frumos gestul. Felicitări!

– Ieram io un pic mai ruşănel, anşa… La vreo un un dă la pusu’ florilor, mă strecor ’nainte să vie ia, aşa credeam io, pun floarea şi mă dau după un dulap… Şi ce crezi?

– Ei?

– „Ei”! Din dulap, hopa!, iese Maria, mă ia dă mână, mi-o răsuceşte la spate, c-avea putere, îmi aruncă şapca dă pă cap şi să repede, taică, dirept în buzele mele. Anşa ceva… Crez c-o juma dă oră am ţinut-o numa’ în pupat.

– Superb. Ce mai! Subiect de roman, domnule.

– Viaţă, taică, nu roman! Săptămâna următoare ieram în faţa Ofiţerului de Stare Civilă… 28 dă ani am fost ca două suflete gemene. Nu să exista să avem certuri… Certuri d-alea grave, c-al’fel ne mai îmbufnam şi noi, da’ tot ia, sărăcuţa, mă lua pă după gât, îmi ardea o palmă la cur şi mă pupa. Femeie, domnule!

– Adevărat.

– C-aşa sunt româncele: suflet dă mamă eroină, talent dă curvă la pat şi gospodină dă 5 stele!

– Oau! Domnule… M-ai lăsat fără grai. Nu credeam că în această hală sinistră să…

– Deh, taică? Datoria!

– Sunt emoţionat şi fericit că v-am întâlnit şi că am stat de vorbă… Vreau să vă mulţumesc. Sunteţi un om de toată cinstea!

– Dacă sunt singur, ce să fac? Copiii… Unu’ în Spania, altu’ în Anglia… Şi nu crez că are să mai vie prea curând în ţară…

– Dar de ce, doar vă au pe dumneavoastră!?

– Ş-au făcut familii p-acolo, au copii… Ş-apoi, ce să mai cate aci? Au fost la „metingul” ăla, dă pă 10 august, dă la guvern, dă i-a bătut măgarii ăia dă jandari ca pă duşmanii omenirii!!! Asta nu mai ieste democraţie, taică!

– Aveţi dreptate! A fost o mârşăvie premeditată. Acum, aş vrea să plec, vă întreb dacă mai pot trece pe aici, să mai stăm de vorbă…

– D-apăi, că doară nu costă. Şi să-ţi mai spui ceva! Vai dă conducătorii care să tem dă popor! Hai, ziua bună! Şi aveţi grijă cum vă ridicaţi dă pă scaun, că-l am pă inventar şi cu ăştia d-acu’ nu te joci!!!

– Daţi-mi voie să vă strâng mâna! Cu respect, domnule şi… Serviciu uşor!

– Am io grijă!

Am părăsit hala privind, tot timpul în urmă, la bătrân. Luase scaunul şi îl ştergea cu mare grijă, aproape mângâindu-l… M-am urcat în maşină şi până acasă tot încercam să nu uit dialogul pe care îl avusesem cu bătrânul magazioner!

ALT.culture_09.2018 8-9.png

Au trecut zilele, săptămânile, viaţa când te ia de mână abia dacă mai ai timp să respiri. Dar, pe la sfârşitul lui septembrie, parcă tot într-o sâmbătă, m-am gândit să-i mai fac o vizită bătrânului magazioner!

Încalec „peugeotul” şi descind la hala sinistră. Trag maşina tot lângă tufele de soc, acum uşor îngălbenite.

Dau o plasă de sârmă la o parte, pun un picior dincolo de gard, când…

– Hei! Hei, ce faci acolo?

– Din spate, un bătrân cu o ţeavă de PVC, groasă ca pe mână, o răsucea ameninţător venind grăbit spre mine.

– Bună ziua, dau repede, ca să mă feresc de eventuala lovitură de ţeavă.

– Cine eşti şi ce vrei?

– Îmi cer scuze, am mai fost aici… Am stat de vorbă… Adică, îl cunosc pe domnul magazioner.

– Zici că-l cunoşti?!

– Da, a lucrat 45 de ani aici, a fost strungar, apoi maistru…

– Dă Vasile maistoru’ vorbeşti.

– Nu mi s-a recomandat, dar nici eu nu l-am…

– Acu’ nouă zile l-am îngropat. Fuseserăm colegi, fie-i ţărâna uşoară! Dă când a murit Maria, nevas’sa, o cam luase razna… Magazioner cu un scaun pă inventar! Cine a mai văzut aşa ceva?!

– Mda, şi mie se păruse ieşit din comun. Dar dumneata? Dumneata, cu ţeava aceea…

– Eu sunt paznicul.

– Paznicul?! Nu ştiam că o hală părăsită mai poate avea pază!? Ce să se mai ia de aici?

– Domnule, această uzină a fost una strategică, să lucra şi pentru armată. Cine ştie ce secrete or fi ascunse în pereţii ăştia?!

– Data trecută nu v-am văzut. Şi dumneavoastră, de mult…

– Dă când s-a privatizat.

– Mulţumit de salariu, de condiţii…

– Care salar’? Muncă voluntară, taică! Ţara nu să poate lăsa dă izbelişte pentru c-aşa vor unii. Aci s-a investit, s-a muncit din generaţie în generaţie… Nu să poate s-o lăsăm aşa!

– Vă felicit! Am spus repede pentru a-i câştiga bunăvoinţa. Nu ştiu de ce, aveam senzaţia că mă mişc într-un cerc vicios.

– Sper că nu sunteţi sperios şi să nu care cumva să veniţi noaptea p-aci!

– Nu am această intenţie, dar de ce?

– Noaptea să aud ţipetele Mariei. Fosta nevastă a lu’ Vasile. Ieste un scaun în hala mare, dă ăla s-a folosit când s-a spâunzurat…

– De scaunul…

– Avea cancer în stadiu terminal, săraca. D-aia şi Vasile, stătea cât iera ziulica dă lungă şi ştergea la scaun. Iera ultima lui legătură cu Maria.

– Păi şi dumneata de ce…

– Am iubit-o, domnule… Am iubit-o mult pe Maria, dar iel a avut noroc. Maria iubea florile…

Bucureşti, 18.08.2018

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s