De Dorina Șișu
de ce să despici o duminică-n două
nu m-a văzut nimeni când am despicat o duminică-n două
i-am scos inima și-am ridicat-o pe vârful degetelor
cerului să o vadă
sufletului să o regăsească.
nu m-a văzut nimeni când am ascuns o toamnă
i-am pus căderile în buzunarele mele
și i-am promis un verde de primăvară.
nu m-a văzut nimeni când am sărutat groapa
am adâncit cu fruntea plânsete
i-am ascultat cumințenia păcatului
bând mustul plinătății din mine.
nu m-a văzut nimeni când am iubit
nu mi-am tras pașii din fața loviturilor
pentru că ele au fost mai adânci ca petele umane
și ca urletul acelei duminici despicate.
nenăscuta
am căutat prin colțurile buzunarelor, prin tot cartierul, am căutat și în centrul orașului
o jumătate de sticlă în care am lăsat un vis neterminat
că acolo se făcea a fericire infinită
se făcea a viață cum numa-n basme se povestește
era cu îngeri și veri nesfârșite
cu oameni care nu fugeau și nu plângeau
am căutat pe coasta de vest, pe coasta de est,
dar vapoarele erau deja plecate hăt, că abia se mai zăreau
pescarul în larg vorbea cu leul lui de mare
toate erau așa de departe și n-aveam pe cine întreba
dacă eu sunt chiar aici, dacă ei m-or vedea
ori sunt din acel vis, din acea jumătatea de sticlă
ori sunt deja așa…o dispariție născută
și nimeni nu mă știe, cum nimeni nu mă va chema pe-un numele mic
nu plânge nimeni
lângă cizmele ofițerului Grig s-au așezat pantofii doamnei
niște pantofi de lac în culoarea macului
care plângeau lingvistic
doar râul Liffey din mijlocul Dublinului
poate să-ți spună adevărul și despre tihna pescarului
înainte de a aduna în pumnul lui noduros
o margine de mal și un val
apoi a înghesuit o iarnă în spuma insulei
a plămădit-o în trifoi
și a rostit ultimele cuvinte de Sf. Patrick
înainte de a da cu toiagul în pământ
nu mai plânge nimeni, man
că și amintirea are uitarea ei
iar pantofii de lac sunt halucinațiile adunate pe
blana mătăsoasă peste care s-au spart sticlele de whiskey
dincolo de fereastră s-au adunat vulpile
șerpii se odihnesc pe fruntea ofițerului
iar hienele mănâncă din mâna lui dreaptă
reconstituire
o întrebare sapă adânc în tâmple o iarnă care va să vină
o aflare care am s-o aflu
o întâmplare pe care o s-o întâmpin
o iubire care am s-o fac iarnă
o iarnă care va să vină vara
în care m-am născut sau am murit
în care m-am pierdut sau regăsit în paharul de vin roșu
o mirare sapă adânc în suflet
depărtări cu rădăcini în formă de zâmbet.
Un drum de 15 minute (poem în proză)
Zile și zile. Anesteziate în gânduri. Mergi pe același drum la job. Te gândești la John să-i dai un rol, te gândești că ai plecat la același minut ca ieri, te gândești că ești în tricou. O albină se prinde în părul tău. O lași acolo. Ce rost are să duci mâna în cap? E doar o albină. Îți dai seama că mergi repede și că deja ai obosit după o sută de metri. Te domolești. În fața ta vine aceeași femeie ca ieri, ca alaltăieri, ca răs…de un an, o femeie în același loc. oamenii din stația de bus sunt tot ăia de ieri, de alaltăieri, de răs…de un an. O zi anesteziată. Nu excentrică, nu plictisitoare. Vremea e altfel. Gândurile-și păstrează cumva totalitatea. Tu ești între totalitate și marginea ei. Îți repeți de un an și ceva: sunt bine, sunt sănătos, sunt. De ce să fugi? De ce să cauți rolul lui John? De ce-ți vine să termini romanul ăla de-i zici „proștii” când nici măcar nu te-ai gândit la un subiect care să curgă. Uite-te la Cormac McCarthy, dar nu te uita la Gunter Grass sau la Philip Roth. Bine, depinde de cum ești atunci când simți că ești. Nu te pune în locul lor, sau pune-te, dar…
Treci strada pe acolo unde nu-i un semafor pentru pietoni. Aștepți. Privești la semafoarele șoferilor și calculezi minutul când ai o șansă să treci fără să fii călcat de roțile vreunei mașini. De un an calculezi corect. Azi ai calculat la fel de corect, dar ai avut senzația că o mașină a trecut fix prin tine. Ai tresărit. Frică? Te întrebi dacă ești viu. Îți dai seama că ești. Mergi și încerci să-ți aduci aminte la ce te gândeai înaintea fricii. Degeaba. Aproape că ai ajuns la job. Îți vine să mai aprinzi o țigară. Nu o aprinzi. Îți pui cardul de gât și intri. Peste o oră îți faci o cafea și cobori la o tigară. Asculți și privești la acea liniște din acel afară. Îți vine să scrii ceva, să te eliberezi de liniștea care te-a tăcut până în adâncul cerului. Uite ce nori, uite ce verde, uite ce pescăruși, uite o urmă de melc. Și toate astea trec după ce ai strivit țigara, mereu cu piciorul drept.
Ah, ai uitat să-ți imaginezi că în pustiu ar putea să crească un covor de iarbă. Mâine, pe drumul tău, imaginează-ți asta.
Categories: ALTculture, ALTculture - POEZIE, ALTculture 10/2018