ALTculture

ALTculture 10/2018: de ce să despici o duminică-n două

De Dorina Șișu

 

de ce să despici o duminică-n două

 

nu m-a văzut nimeni când am despicat o duminică-n două

i-am scos inima și-am ridicat-o pe vârful degetelor

cerului să o vadă

sufletului să o regăsească.

nu m-a văzut nimeni când am ascuns o toamnă

i-am pus căderile în buzunarele mele

și i-am promis un verde de primăvară.

nu m-a văzut nimeni când am sărutat groapa

am adâncit cu fruntea plânsete

i-am ascultat cumințenia păcatului

bând mustul plinătății din mine.

nu m-a văzut nimeni când am iubit

nu mi-am tras pașii din fața loviturilor

pentru că ele au fost mai adânci ca petele umane

și ca urletul acelei duminici despicate.

ALT.culture_10.2018 10-11.png

 

 

 

nenăscuta

 

am căutat prin colțurile buzunarelor, prin tot cartierul, am căutat și în centrul orașului

o jumătate de sticlă în care am lăsat un vis neterminat

că acolo se făcea a fericire infinită

se făcea a viață cum numa-n basme se povestește

era cu îngeri și veri nesfârșite

cu oameni care nu fugeau și nu plângeau

am căutat pe coasta de vest, pe coasta de est,

dar vapoarele erau deja plecate hăt, că abia se mai zăreau

pescarul în larg vorbea cu leul lui de mare

toate erau așa de departe și n-aveam pe cine întreba

dacă eu sunt chiar aici, dacă ei m-or vedea

ori sunt din acel vis, din acea jumătatea de sticlă

ori sunt deja așa…o dispariție născută

și nimeni nu mă știe, cum nimeni nu mă va chema pe-un numele mic

 

 

nu plânge nimeni

 

lângă cizmele ofițerului Grig s-au așezat pantofii doamnei

niște pantofi de lac în culoarea macului

care plângeau lingvistic

doar râul Liffey din mijlocul Dublinului

poate să-ți spună adevărul și despre tihna pescarului

înainte de a aduna în pumnul lui noduros

o margine de mal și un val

apoi a înghesuit o iarnă în spuma insulei

a plămădit-o în trifoi

și a rostit ultimele cuvinte de Sf. Patrick

înainte de a da cu toiagul în pământ

nu mai plânge nimeni, man

că și amintirea are uitarea ei

iar pantofii de lac sunt halucinațiile adunate pe

blana mătăsoasă peste care s-au spart sticlele de whiskey

dincolo de fereastră s-au adunat vulpile

șerpii se odihnesc pe fruntea ofițerului

iar hienele mănâncă din mâna lui dreaptă

ALT.culture_10.2018 12-13

 

reconstituire

 

o întrebare sapă adânc în tâmple o iarnă care va să vină

o aflare care am s-o aflu

o întâmplare pe care o s-o întâmpin

o iubire care am s-o fac iarnă

o iarnă care va să vină vara

în care m-am născut sau am murit

în care m-am pierdut sau regăsit în paharul de vin roșu

o mirare sapă adânc în suflet

depărtări cu rădăcini în formă de zâmbet.

 

 

 

Un drum de 15 minute (poem în proză)

 

Zile și zile. Anesteziate în gânduri. Mergi pe același drum la job. Te gândești la John să-i dai un rol, te gândești că ai plecat la același minut ca ieri, te gândești că ești în tricou. O albină se prinde în părul tău. O lași acolo. Ce rost are să duci mâna în cap? E doar o albină. Îți dai seama că mergi repede și că deja ai obosit după o sută de metri. Te domolești. În fața ta vine aceeași femeie ca ieri, ca alaltăieri, ca răs…de un an, o femeie în același loc. oamenii din stația de bus sunt tot ăia de ieri, de alaltăieri, de răs…de un an. O zi anesteziată. Nu excentrică, nu plictisitoare. Vremea e altfel. Gândurile-și păstrează cumva totalitatea. Tu ești între totalitate și marginea ei. Îți repeți de un an și ceva: sunt bine, sunt sănătos, sunt. De ce să fugi? De ce să cauți rolul lui John? De ce-ți vine să termini romanul ăla de-i zici „proștii” când nici măcar nu te-ai gândit la un subiect care să curgă. Uite-te la Cormac McCarthy, dar nu te uita la Gunter Grass sau la Philip Roth. Bine, depinde de cum ești atunci când simți că ești. Nu te pune în locul lor, sau pune-te, dar…

Treci strada pe acolo unde nu-i un semafor pentru pietoni. Aștepți. Privești la semafoarele șoferilor și calculezi minutul când ai o șansă să treci fără să fii călcat de roțile vreunei mașini. De un an calculezi corect. Azi ai calculat la fel de corect, dar ai avut senzația că o mașină a trecut fix prin tine. Ai tresărit. Frică? Te întrebi dacă ești viu. Îți dai seama că ești. Mergi și încerci să-ți aduci aminte la ce te gândeai înaintea fricii. Degeaba. Aproape că ai ajuns la job. Îți vine să mai aprinzi o țigară. Nu o aprinzi. Îți pui cardul de gât și intri. Peste o oră îți faci o cafea și cobori la o tigară. Asculți și privești la acea liniște din acel afară. Îți vine să scrii ceva, să te eliberezi de liniștea care te-a tăcut până în adâncul cerului. Uite ce nori, uite ce verde, uite ce pescăruși, uite o urmă de melc. Și toate astea trec după ce ai strivit țigara, mereu cu piciorul drept.

Ah, ai uitat să-ți imaginezi că în pustiu ar putea să crească un covor de iarbă. Mâine, pe drumul tău, imaginează-ți asta.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s