ALTculture

ALTculture 3/2019 – My Cold War Memoir – State Property

My Cold War Memoir – State Property, de Mariana Gordan

De Roxana D. Tănăsescu

Cartea Marianei Gordan, artist român stabilit la Londra, are prospețimea memoriei și a detaliului semnificativ, evocator, iar arta ei este și cea a povestirii – she is a natural, povestirea curge de la sine.

Pentru Mariana nu există bariere sau frontiere, doar cele care sunt de trecut, de depășit, la modul real, nu numai prin imaginație.

Să menționez, pentru început, prima barieră – cea lingvistică. La început, Mariana nu știe boabă engleză – studiind franceza la școala din Arad și învățând despre idiosincraziile francezilor. Așa se face că atunci când întâlnește primii englezi, la mare, fiind recepționeră la un hotel de pe litoral, lingua franca sunt desenele ei, portretele pe care le face cu măiestrie și care îi aduc repede admirația și prietenia britanicilor. Arta ei se va dovedi însă și sursa primelor pericole.

ALT.culture_03.2019 16-17

De la 18 ani, lucrurile sunt clare pentru ea – „voi fi un artist de succes, spune ea, talentul meu va contribui la istoria artei, iar după moartea mea voi rămâne în conștiința publică – acesta era scopul vieții mele aici, pe Pământ.”

Dușul rece vine imediat, iar trezirea la realitate va fi dură și rapidă.

Pentru a supraviețui în dictatura comunistă, învață, așa cum au făcut-o milioane de români, „strategia minimei rezistențe.” Minciuna salvatoare, să minți convingător, făcea parte „din realitatea pe care trebuia să o acceptăm toți în România.”

Minciuna era fibra însăși a societății la toate nivelele. „Cu cât mai jos nivelul, cu atât mai periculoase erau „urechile” – toata lumea trăgea cu urechea – o ocupație generală, Securitatea sub acoperire. Nu puteai avea încredere în nimeni”. „Dacă nu-ţi plăceau vecinii, puteai să torni un sac de minciuni despre ei și să le provoci o groază de necazuri”, iar „strategia pentru a nu trăi cu frica în sân era să e supui legii”.

Mariana descrie cu minuțiozitate prima ei confruntare cu atotputernica și atotprezenta Securitate, în acea vară din 1979, care i-a decis soarta. Pentru cei mai tineri, realitatea acelor vremuri poate fi de neînțeles. Contactul cu străinii era interzis în România, iar deținerea de valută, un delict. Călătoriile în străinătate, un privilegiu pentru cei putini, cei „aleși”.

Reconstituirea minuțioasă a acelei lumi, cu simțul umorului, cu ochiul artistei pentru detaliul evocator, face deliciul acestei cărți.

Mariana a fost pedepsită pentru că avea „prieteni imperialiști” – o crimă, în jargonul timpului. Vina ei este că nu fusese bine pregătită, antrenată, „pentru rutina corupției”…

Memoriile Marianei sunt un alt fel de “Alice în tara minunilor” – absurdul României din toiul războiului rece te îndeamnă să te întrebi, în mod natural „what’s a nice kid like her doing in a place like this?

La 19 ani, Mariana Gordan a fost arestată „pentru înaltă trădare” –  un delict care i-ar fi putut aduce condamnarea cu moartea sau cel puțin pușcăria pe viață.

În tot acest film absurd, apar personajele care strică jocul – turiștii englezi, ca niște extratereștri, care organizează o „grevă” – un protest la hotel și semnează o petiție pentru recepționera-desenatoare cea talentată și prietenoasă, despre care aflaseră că își pierduse slujba din cauza lor.

O grevă – lucru de neimaginat în dictatura proletară. Cum puteau fi organizate greve în paradisul oamenilor muncii? Grevele erau pentru capitalism, acolo unde muncitorii sunt exploatați…

În carte și în viața Marianei apare și un erou salvator, cavalerul tânăr, fără pată și reproș, care o va salva pe prințesă de balaurul Securității…O va duce în lumea liberă, și pentru că povestea Marianei nu este un basm cu zâne și feți frumoși, ci o poveste de viață, o va trăda, primul, într-un lung șir de trădări masculine…

Pe o notă de umor, șlagărul verii 1979 din România era One Way Ticket

Pe acest fundal sonor, tânăra artistă de 19 ani se confruntă cu prima ei dilemă existențială – „dacă fug din tara, voi fi liberă sa încep o nouă viață, sa îmi urmez arta”, „dar nu voi mai putea să-mi văd familia niciodată…”

Va fi acuzată și condamnată in absentia, iar familia sa va avea de suferit consecințele gestului ei.

Strategia minimei rezistențe eșuând, apare așadar, strategia salvatoare, a „noului exit”…care este pusă la punct în detaliu de salvatorul ei.

De la valiza plină cu haine englezești, de la Marks and Spencer’s, la pașaportul britanic fals, drumul Marianei spre libertate  e presărat de aventuri și întorsături de situație palpitante. Sper că aceasta carte va deveni scenariul unui film. Materialul este excepțional, iar secvențele se desfășoară viu în fata ochilor cititorului.

Fuga Marianei și a lui Stuart de la Arad, via Iugoslavia, cu Fordul Cortina închiriat, prin Vama Nouă, este epică și te ține cu sufletul la gură.

ALT.culture_03.2019 18-19.png

„Oricine era prins în apropierea graniței, fără o explicație solidă era bătut măr, apoi arestat… Crima săvârșită nu era doar una politică, cum ar fi să spui un banc politic, sau să îl înjuri pe Marele Conducător. Nu, era considerată cea mai gravă încălcare a securității de stat. Erai considerat automat un spion și un dușman al Republicii Socialiste” – un proscris ideologic…

Ce făceau însă puținii care puteau călători în Occident, pe vremea Războiului Rece?

Cartea Marianei răspunde explicit :

„Intelectualii, artiștii, academicienii socialiști cei mai de vază, primeau un pașaport, dar în timpul întregii lor șederi în Vest erau supravegheați și escortați continuu.”

Excepțiilor, căci trebuia demonstrat că românii pot circula liber prin lume, le era impusă o regulă draconică : „Pentru a li se garanta întoarcerea, ei trebuiau să lase in urma ceva special, cel puțin un copil mic sau o casă. Dacă nu se mai întorceau, casa era „naționalizată”, iar minorul pus în îngrijirea statului.”

Pentru Mariana, opțiunea era clară – a lăsat în România „orice urmă materială a trecutului ei”, atunci când a fugit, într-un noiembrie friguros al anului 1979, spre libertate, luându-și adio de la părinți și familie.

Familia este centrală în viața și opera Marianei Gordan – iar cartea aceasta stă mărturie, evocând legăturile strânse, de sânge și iubire între acești oameni simpli și calzi.

Figura tatălui, ferit printr-o minciună salvatoare, de adevăr – fuga din tara a fiicei sale – este viu prezentă în carte, evocarea îmbinând umorul cu tandrețea și detaliul semnificativ.

„Tata nu era un bun mincinos, așa cum avea să se dovedească mai târziu, când a fost bătut și interogat de Securitate, să îl facă să admită că m-a ajutat să fug”.

O „pagubă colaterală pentru binele general” – așa se descrie Mariana, cea care crede în artă, adevăr și nu poate crede, așadar, în minciuna comunistă.

„Evreică pe linie maternă, întrucât bunica mamei se convertise la creștinism”, Mariana își pune și ne pune o întrebare importantă, pentru noi, cei din Est, dar și pentru occidentali : „dacă aș fi fost discriminată pentru că sunt evreică, toată lumea ar fi de acord că este o crimă împotriva umanității…Dar pentru că nu cred în comunism ? Aș fi doar considerată o pagubă colaterală pentru binele general. De ce însă aceasta discriminare este mai acceptabilă decât cealaltă ?” „De ce nu se consideră că discriminarea împotriva celor care gândesc liber, a intelectualilor, artiștilor sau tinerilor născuți în familii burgheze este și ea o crimă împotriva omenirii ?”

Întrebările acestea rămân valabile, la aproape 30 de ani de la căderea comunismului în Romania și in fostul lagăr de Răsărit, la un sfert de veac de la încheierea Războiului Rece…într-o lume în care ne pregătim poate pentru un alt război, mai mult sau mai puțin rece.

Prin mărturiile sale, cartea Marianei Gordan denunță acest sistem corupt care a măcinat și macină încă România, dar o face, repet, cu umor fin și cu măiestrie narativă, cu atenție pentru și memoria detaliului revelator.

Fuga din țară, pe drumul de la Arad via Reșița, spre Iugoslavia, este presărată cu „nșpe” pachete de țigări occidentale, moneda curentă de plată pentru maliție și grăniceri…

La 19 ani, în noiembrie 1979, Mariana Gordan, ajunge in Anglia, „cea mai veche democrație din lume, o tara pe care tatăl meu o admira pentru regalitate și tradițiile sale, unde gentlemenii purtau pălării melon și umbrele, și unde două femei frumoase conduceau – Regina Elisabeta și nou-aleasa Margaret Thatcher. Cred că tatăl meu era îndrăgostit de amândouă !”

ALT.culture_03.2019 20-21.png

Anglia, versiune Stoke-on-Trent, nu va fi însă tărâmul de lapte și miere mult visat, cel puțin nu de la început …

Ce fel de om este însă Mariana, „tânăra furată/salvată” din lagărul comunist, cea care a scăpat din spatele Cortinei de Fier ?

In niciun caz un om convențional – ci un artist care a descoperit, foarte devreme în viață, gândirea liberă : „gândirea era foarte excitantă: ideile îmi veneau foarte ușor, ca de la sine, după ce am învățat să îmi simplific viața, să mă eliberez de inerția convențională. Am descoperit că a fi „eu însămi” era suma a totul din jurul meu și a percepției mele asupra acestui tot, care este unică și absolută”. …Și întrucât Mariana este sinceră cu ea însăși și cu noi, cititorii, ne mărturisește că i-au trebuit mulți ani să descopere că acest obicei de a „gândi” i-a fost în multe cazuri, nefast…

Cartea Marianei Gordan este o mărturie subiectivă, desigur, dar una revelatoare tocmai pentru că artistul/naratorul nu pastișează, nu caricaturizează, ci redă, în tușe simple, absurdul unei societăți totalitare.

„Nu vreau sa pictez un tablou mai sumbru al vieții din România decât era aceasta.”

Așadar, referințele la umorul românesc, salvator, nu lipsesc, autoarea precizând că există acea „linie subțire care încercuia spațiul delimitat de lațul invizibil care ne sugruma”.

Bancurile politice te puteau trimite la pușcărie, dar restricțiile făceau iscusința să devină tot mai mare, iar bancurile mai metaforice. De la cele cu Radio Erevan, la cele cu faimosul Bulă, idiotul de serviciu, la cele evreiești, sau cele cu „un american, un rus și un român.”

Umorul, materializat în bancuri, a fost și o formă de rezistență la îndoctrinarea zilnică, din scoli și din societate. Memoriile Marianei Gordan evocă și perioada stalinistă, în care comuniștii autohtoni „au mimat deportările în stil siberian”.

Așa se face că familia tatălui ei a fost strămutată din Transilvania în satul Gătaia, din Banat, unde se a mestecau germani, sârbi, slovaci, evrei, unguri și țigani.

„Acest amestec masiv de populații a creat noi tipare demografice, care au dus la o segregare mai mare decât la integrare”.

Și nu este deloc întâmplător că una dintre cele mai reprezentative picturi ale Marianei Gordan sunt portretele oamenilor dintr-un sat românesc, din Lăpuș, intercalate cu portrete ale oamenilor de pe străzile din Hammersmith, Londra.

Portretul mamei, de origină evreiască, așa cum am aflat, dar crescută în credința greco-catolică, și duelurile ei permanente cu Baba, soacra ei cea bigotă, constituie tot atâtea pasaje atașante din carte.

Fără a fi idilică sau edulcorată, evocarea prosperității din anii 60 din România este în total contrast cu mărturiile despre perioada stalinistă a anilor de după război.

Curajul l-a învățat acasă, de mică, de la tatăl, șofer de meserie și un autodidact, ca ea, care „ne încuraja să nu ne temem, ci să fim doar atenți”. O altă cheie pentru educația ei din familie este aceasta : „Tatăl meu credea că este posibil să educi prin dragoste…”

Mariana Gordan recompune din memoria ei afectivă, fără greș și cu savoare, gospodăria familiei de la Șeitin, unde aveau de toate, găini, gâște și o capră numită Maria. „Hrana era abundentă, dar trebuia să o respectăm. Trăiam din hrana sezonieră din grădina noastră”. Familia s-a mutat apoi tot la casă, dar in Arad, unde mama ei lucrează la un chioșc de ziare.

Prilej pentru a evoca cenzura presei în comunism, dar și rezistența prin cultură, cum o numesc unii dintre noi, acum. Cu revistele Cinema, Femeia, Urzica, iar pentru copii, revista franceză Pif, care venea însoțită de jucării – toate raționalizate și vândute pe sub mână…

ALT.culture_03.2019 22-23.png

Mariana Gordan, artista dislexică, ajunsă în Anglia, lasă toate acestea în spate, dar poartă cu sine tot bagajul fabulos, imaterial, al amintirilor – evocând, în trecere, o altă figură emblematică, unchiul Jan, barman șef la cel mai bun hotel din Arad, Astoria, „un fin observator al comportamentului uman”. Întrucât „băutura era o distracție națională în România”, una dintre cele mai memorabile scene din carte este cea a cozii formată, pe ceas, în fața barului, cu oamenii așteptând religios să se facă ora zece dimineața, ca sa-și poată bea băutura preferată – berea sau vodca.

Deși totul avea să fie și să arate diferit în tara ei de elective, Anglia, de la arhitectură la condusul pe partea cealaltă a drumului, „senzația generală a fost că am venit acasă,” spune autoarea.

În Anglia, Mariana Gordan devine, fără voia ei, eroina „presei libere”. Goana presei britanice după senzaționalism justifică totul – chiar a pune în pericol viața tinerei refugiate. Remediul – să învețe mult și să învețe repede, totul pe pielea ei.

„In presă, fața mea era proprietate publică”,…și din păcate, Mariana avea să devină un fel de trofeu, bun de exhibat în ochii presei, avidă de scandal.

Ceea ce a salvat-o a fost credința în harul, în arta ei, dar iată că în Anglia era tot un « misfit » – o nucă în perete – acolo unde artiștii erau de stânga, iar galeriile erau doar interesate de faima ei ca transfug și de atenția de care se bucura în presă. „Asta nu era o opțiune pentru mine”.

Întâlnirea cu artistul Paul Neagu, perfect integrat în lumea artei britanice, i-a fost de bun augur, dar Mariana era deja conștientă de valoarea ei : „eram un portretist de clasă mondială„, așa că era sigură că se va bucura de succes imediat și răsunător.

Din nou, se afla pe picior greșit, întrucât portretele în cărbune nu erau la modă, iar arta experimentală sau conceptuală a vremii nu era pe lungimea ei de undă.

„Nu mă „încadram”, deoarece nu eram în caravana conceptuală. Paul Neagu spunea că ar trebui sa merg înspre acolo… „pentru că lumea artei nu este interesată să afle adevărul despre tine…Mulțumește-te cu banii și cu laudele !”

Opțiunea Marianei Gordan este de fapt cea pe care ne-o aduce prin această carte – să rămână ea însăși, nesupusă convențiilor : „În realitate, dorința mea era, așa cum este și acum, să contribui la lumea artei, nu să mă supun ei – și în viață și în dragoste. »

În loc de academism și de cursurile la Universitatea din Durham, au fost orele, zilele lungi petrecute în muzee. Orele de studiu individual.

„Eram înfometată de cunoaștere și de arta adevărată, atât de abundentă la Londra.”

Mariana Gordan devine, așadar, un artist sub acoperire, lucrează la un bar, bine numit The Mask (Masca), și petrece zilnic șase ore la National Gallery, pentru studiile ei auto didactice.

Învață repede engleza, dar și italiana, cu prietena ei cea mai bună, Rosanna, din satul Rivello, predă cursuri de desen unui artist japonez, pe care îl învață să deseneze ochii rotunzi ai europenilor, iar în 1984 lucrează la mozaicurile din metroul londonez – Tottenham Court Road, Oxford Circus și Finnsbury Park Station.

Despărțirea de Stuart este o altă trezire dură la realitate – foamea Marianei Gordan este pentru artă și cunoaștere, a lui Stuart, pentru „mai multă faimă și bani”, iar „cheia succesului eram eu”, spune ea.

Cu familia prizonieră în România comunistă, Mariana fuge iar, de data asta de presă, și se refugiază în singurul lucru pe care îl știe – arta.

Cartea este scrisă în engleza vorbită de aproape un nativ – pe care ea o numește însă romgleză. Prima carte în engleză pe care a citit-o este „Istoria filosofiei occidentale” a lui Bertrand Russel, întrucât era mai ușor să citească filosofie, decât cârti pentru copii, împănate cu expresii uzuale.

Experiența ei de transfug din comunism nu este una ușoară – dar umorul Marianei Gordan, puțin amar, răzbate din paginile memoriilor ei. În timpul unei șederi în America, un profesor universitar o întreabă : „Comunismul se ia prin atingere ?”

Războiul rece devine între timp altceva, iar așa cum observă Mariana, în „Occident, stânga și dreapta se amestecau în mijlocul unei bălți intelectuale, creând o nouă ‘gândire liberală’…”

Odată revenită la Londra, după o ședere în America, Mariana observă cele două grupuri distincte de români – care nu se amestecau, Doamne ferește, unul cu celălalt : „cei de la BBC și prietenii lor de la serviciul în limba română, care se presupunea că sunt disidenți, și enoriașii de la Biserica Ortodoxă de pe Fleet Street – presupuși a fi o extensie a brațului lung al Securității…”

Pe tot acest fundal agitat, în care războiul rece devine tot mai fierbinte, Mariana Gordan își vede de corabia ei, arta, și ajunge finalistă, din 500 de participanți, la prestigiosul concurs pentru statuia cu bustul Premierului Clement Atlee, destinat pentru Mile End Park, din Londra, în 1985.

ALT.culture_03.2019 24-25

Rezultatul a fost că s-au schimbat regulile în lumea artei academice britanice, întrucât, concursul ținea secrete numele participanților, iar atunci când Dame Elisabeth Frink, președinta juriului, a declarat că „Autorul este o primă balerină pentru sculptură”, și a anunțat numele autoarei – Mariana Gordan, toată lumea a exclamat „Cine ???”

Decizia a fost să se reia votul, întrucât nu se puteau încredința banii publici unei străine, unui artist necunoscut, deși Mariana obținuse șapte voturi din cele șapte, până atunci secrete.

O altă lecție de viață pentru Mariana a fost traiul la una dintre cele mai exclusive și mai de invidiat adrese din Londra – Hanover Lodge, în Regent’s Park, unde lista ei de invitați includea de la punkiști, la diplomați și cavaleri ai industriei și finanțelor.

În acest decor luxos și aristocratic, e natural ca artista să-și fi folosit ochiul pentru a cumpăra primele haine din colecția John Galliano, lucrările lui de absolvire…care aveau să fie transformate, ani mai târziu, în cârpe de șters praful, de mama ei… „Ești prea grasă ca să mai încapi în ele…” a fost explicația, atunci când și-a sunat mama să-i spună că o casă de licitație oferea sume începând de la 20.000 de lire sterline pentru creațiile de debut ale lui Galliano…

Paradisul acela de la Hanover Lodge a fost însă de scurtă durată – până în 1987, și intrăm într-o perioadă în care, în România lui Ceaușescu, „pâinea și circul” erau deja pe terminatele.

Tot în 1987, pedeapsa ei cu 30 de ani de închisoare din Romania ajunsese pe lista grațierilor prezidențiale.

Așa se face că, doi ani mai târziu, în 1989, obține o viză volantă de la un funcționar amabil de la ambasada României din Londra – și după 10 ani de exil, își va putea revedea familia și orașul copilăriei.

Departe de-a fi un basm cu happy end, povestea Marianei Gordan se împletește cu cea a lunilor agonizante ale României comuniste din 1989 – este arestată în tren, dusă în detenție la Curtici, iar faimosul ei înger păzitor, cel care a însoțit-o până acum prin toate circumstanțele și aventurile vieții, pare să fie absent. Și totuși…totul se termină la fel de inexplicabil cum începuse – e pusă din nou pe tren, cu destinația Budapesta…

Îngerul păzitor a funcționat însă perfect și de această dată, cum povestește ea, întrucât vestea arestării ei i-a salvat viața unei prietene de la Londra, care nu s-a mai dus în seara respectivă la o petrecere pe un vas, care avea să se scufunde pe Tamisa, cu multe victime…

Ultimul capitol din memoriile Marianei Gordan este la fel de dramatic ca și primul, fuga ei din România lui Ceaușescu.  România lui decembrie 1989, când s-a reîntors la Arad, cu o prietenă portugheză, îi reamintește acesteia de Portugalia lui Salazar din 1975 : „Austeritatea cumplită era vizibilă peste tot; oameni cu fete posace, cenușii, care-și duceau viața ca niște roboți, fără să trădeze vreo emoție…”

Ceea ce a urmat, a fost experiența directă a revoluției, la Arad și apoi la Timișoara, unde Mariana Gordan s-a aflat în epicentrul evenimentelor, fiind găzduită chiar în casa celui care avea să devină unul dintre eroii revoluției de la Timișoara, maiorul Viorel Oancea – mai apoi primul primar ne-comunist al Timișoarei…

Revenind la Londra, dupa decembriele de foc și sânge din România, Mariana se descoperă pe prima pagina a ziarului ”Daily Mail”, din 24 decembrie 1989, care îi fusese păstrat de o prietenă, cu titlul „Mireasa tragică disparută în revoluție”, confirmând, în spusele ei, că oamenilor le place să se hrănească cu basme.

Ceea ce ne oferă Mariana Gordan, prin „My cold war memoir” este experiența ei trăită până la limită, nu basme, și o concluzie tristă, dar adevărată, cu care ne confruntăm și noi, azi : „România este singura țară din Europa unde criminalii de război sunt încă la putere, în politică și în parlament, și din câte știu, poate ne reprezintă și la UE, cine știe ?”

Și cine ar fi interesat să știe ? Este întrebarea cu care ne lasă Mariana Gordan, sugerând un răspuns, care pornește tot de la un paradox, de data aceasta britanic, provenind din artă:

„Tate Modern este vârful a ceea ce se numește ideologia artei contemporane…”

„Tate Modern susține că o operă este populară, deoarece lumea se înghesuie să o vadă. „Oamenii votează cu picioarele”, spun ei. Ar trebui să gândim PE picioarele noastre, … și să votăm cu mintea și inimile noastre care discern”, spune autoarea.

O viață frumos trăită, în ciuda circumstanțelor potrivnice, și o carte bine scrisă, care lasă mult de gândit liber.

Cartea Marianei Gordan poate fi găsită pe Amazon, iar lucrările ei de artă si scrierile ei, pe website-ul ei, http://marianagordan.com/

 

 

wp-image-1540297791

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s