ALTculture

ALTculture 4/2019 – Je ne regrette rien!

ALTculture 4/2019 – Je ne regrette rien!

De Daniela Sorian

Daniela Sorina Ciurariu, ce-și semnează poeziile Daniela Sorian, s-a născut la Deva. Profesoară de Eurythmie (o artă a transformării în vizibil prin mișcare a cuvântului rostit și muzicii) în Edinburgh, Scoția.
Pasionată de poezie, muzică, pictură și științele naturii, a ajuns la Facultatea de Geologie, București (1991), Eurythmie, UK (1996), Română-Engleză, Alba Iulia (2004).
Cocheta cu poezia de la 12 ani, dar a început activitatea literară în 2015 cu poezie japoneză, în special haiku, obținând câteva premii naționale și internaționale.
A tradus cărți de haiku în engleză: Șirul lui Fibonacci de Genovel Florentin Frățila (2016) și Păpădiile (antologie a grupului “Haiku – Atelier de azi și de ieri”, 2017), unde a și apărut alături de alți 11 autori.
A publicat în câteva reviste din țară și din străinătate: Poezia USR, Algoritm Literar, Sintagme Literare, Alchemia, Itaca Dublin, precum și în câteva antologii, dintre care amintim Antologia Cenaclului Poetic Schenk (2018), unde e și administrator.

REALISM MAGIC

 

tăiați-mi capul
și o să vedeți că nu curge sânge
din el apare doar timpul
calm
grizonat
cu mănuși albe și joben înalt
un domn, ce mai
care se urcă în automobilul retro
apasă pedala
și dispare după colțul roșu
al existenței

ALT.culture_04.2019 22-23

MAMA

mama doarme
mâna ei de mătase doarme
patul doarme
numai ploaia își ascute colții în
pervazul de oțel al spitalului numărând
nimeni nu știe până la ce cifră se pot număra
respirațiile unei mame
îmi așez capul sub ghilotina ferestrei sperând
că mi se va rostogoli odată cu
ultima picătură

soldatul

buzele îşi crapă pământul
ochii îmi sângerează un trandafir
cu petalele prea roşii
pleoapele
mi-au ruginit
stau în tranşee de zeci de anotimpuri
şi pândesc
nu văd nici un duşman
doar câinele negru al groazei
sprijinindu-şi piciorul
de un copac îmbătrânit
aştept
sub mine
zvâcneşte noua iarbă
din adâncul dureros al pământului
precum sânii unei femei frumoase
cu chipul albit
sunt soldatul acestei zile de iarnă
Doamne
şi nu ştiu încotro
să mă mai îndrept
am ostenit

TIGRII

iubesc tigrii
dintr-o singură săritură mă doboară
si îmi sorb sângele trecutului
în ochii lor sclipeşte satisfacţia durerii
cerul e o rană aburindă de stele
din carotidă îmi curge toată iubirea
pentru tine la picioarele nopţii

LUNA CU NORI DE LILIAC

dă-mi un sărut violet
şi trece-mă pragul miresei
din casa cu o singură uşă
mereu deschisă în tavanul
cu candelabre strălucitoare
de lumi împreună
caii vor sări zilnic ferestrele bucuriilor
şi vor invada universul imaginaţiei
pregăteşte-te iubite
deseară vom lua cina
pe aceeași planetă
cu un mic prinţ
o lună cu nori de liliac
şi o vulpe cu fruntea
de poveste argintie

ALT.culture_04.2019 24-25

 

“Je ne regrette rien!”

aveam un lac al nostru
pe care pluteam
sub forma unor lebede în flăcări
mâinile povesteau despre
florile abia apărute în deşertul Kalahari
spărgeam cu un cărbune luna
iar undele ne încercuiau
asemeni unui patefon
cu muzică franţuzească
la care ascultam Edit Piaf
“Je ne regrette rien!

IARBA

urc treptele trenului
geamantanul are dimensiunile vieții
prin ochi îmi trece vântul
mirosind sfios a iarbă
în compartiment doar eu
și un tânăr poet uitat într-o carte
citesc o poezie despre iubita lui
stau la masă înconjurați
de pânzele lui Monet în flăcări
ard vârfurile catargelor
arde catedrala
ard nuferii, podul, câmpul și căpița
din faţa şevaletului
e atâta lumină încât
îngerii sublimează instantaneu dimineata
dimineata îmi arde mâinile
mâinile, geamantanul
geamantanul, trenul
trenul, viața
iar viața
iarba
care acum miroase sfioasă
a dragoste

Pe umărul zilei

degetele frunzelor aveau ace subțiri de gheață
aerul cu spinii lui roșii se înfigea adânc
în pielea fiecărei secunde
micile viețuitoare
rodeau rodeau rodeau
scoarța lunii
sevele mărilor fără ape se împrăștiau-
promoroacă pe buze
nici măcar nu am deschis fereastra
am privit totul de sub clopotul mic de sticlă
în care golul se lipea
sărut
pe umărul zilei

ALT.culture_04.2019 26-27

gheișa

amanta poetului ajungea acasă
și își așeza delicat voalul atingerilor
pe micul bonsai
pe perete începeau să danseze umbrele
samurai cu săbii aurii și gheișe
în părul negru cu lacrimi
toată ziua peretele picta o poveste
în care somnul copacilor devenea păsări
iar războiul un fluture
a cărui viață se topea subțire
printre umbre

PRAGURI

la început a fost râul
rostogolindu-se cu grijă din ceruri
râul a devenit un drum
iar drumul alerga pretutindeni
tânăr și flămând
nodul pietrelor îi amintea de fierul topit al astrelor
și de sufletele care trăiau
-ciorchine de struguri-
în infinit
sunetul pașilor imita clinchetul paharelor
de la ospățul celor gata să se nască
inconsolabili și puri
îmbrăcați în piei de miei albi
pe pajiștea arsă
drumul pășea sigur
printre frumoasele terori ale eternității
nu cunoștea limite
iar când îmbătrânea devenea din nou
o coamă de apă născândă
peste care încăleca aspru câte un om
să treacă dincolo

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s