ALTculture

ALTculture 5/2019: Blues pentru domnul Ioachim

ALTculture 5/2019: Blues pentru domnul Ioachim

De Petru Ilieșu

În memoriile domnului Ioachim
Bangladesh nu era decât un demisol înalt
prin ferestrele căruia se puteau vedea picioarele trecătorilor
trecând molatic cu încetinitorul
foarte lent
dacă închidea ochii și privea înăuntrul
a ceea ce a mai rămas din amintire

 În memoriile domnului Ioachim
Bangladesh nu era decât un demisol înalt
prin ferestrele căruia se puteau vedea picioarele trecătorilor
trecând molatic cu încetinitorul
foarte lent
                dacă închidea ochii și privea înăuntrul
a ceea ce a mai rămas din amintire
– cu o grindă masivă de beton deasupra scărilor
pe care acest nume stătea scris gros cu cărbune
ca un avertisment la ceva ce  trebuia
cel care intră
                    să se aștepte
ALT.culture_05.2019 14-15
      – domnul Ioachim chiar înainte de a închide în urma sa
ușa grea de lemn a imobilului
       o primă sclipire alungită în holul adânc de pe trotuarul unde
domnișoara Elvira cu mersul său molatic încetinit
ca într-un film unde secundele sunt prelungi deci nu secunde ci
grupul de celule de secunde într-o dilatare
                                                                   posibilă doar atunci când
pe trotuar domnișoara Elvira a pășit prin dreptul porții
și deci din mers și-a întors ușor capul ca să-i zâmbească amuzat dar discret
așa în treacătul pașilor ei încetiniți
                                                      ca într-un film
din care tocmai o privesc fețe lipite de ferestrele tramvaiului
și el în trecerea sa încetinită
pentru a o putea privi mai bine prin filtrul de culoare sepia
și fâșia de lumină palidă în coridorul adânc
îmbrăcând alungit umbrele care s-au suprapus pentru o clipă
– o scurtă primă sclipire în ochii ei
atunci când domnul Ioachim a rămas prizonier în cadrul porții
fiindcă grupul de celule al secundei
s-a dilatat
               spre a-l pregăti să primească zâmbetul
și fâșia de lumină palidă alunecată în coridor
îmbrăcând alungit umbrele care s-au suprapus pentru o clipă
– și cele 11 trepte care coboară spre aripile locuite de studenți
– morți mai toți cei de atunci sau bătrâni
în iminentul pericol de a-și umezi ochii
în timpul prezentului trecut fiindcă
– uneori serile târziu la lumina veiozei blues și soul
în camere slab luminate fum și scrumiere pline
cărți peste tot și un magnetofon fără capac
unde puteai vedea cum se rotesc încet benzi maronii
care obișnuiau să se agațe ori trebuiau șterse cu spirt de lichidul colorat din
paharele răsturnate sau ceștile de cafea răsturnate
– pete lipicioase care încărcau capul de citire al magnetofonului
și lipituri care alungau din piesele muzicale fragmente
așa că uneori tresărea fiindcă  albumele pe care le ascultase
de nenumărate ori
                             nu mai curgeau așa cum i se întipăriseră în memorie
și deci îl împiedicau să fredoneze din  reflex
– Janis Joplin era în fiecare zi prezentă
și Doors și Fleetwood Mac și Humble Pie
– pe de rost piesele trase într-o parte de banda magnetofonului
cu boxele sale mici închise în cutia gri albăstrie de plastic
din care sunetul se strecura
                                            ușor pe sub ușă în coridor
și prin gaura cheii și se impregnase în pereți
ca un fel de amprentă definitivă pe care și acum
după 50 de ani putea să o distingă
desigur
             numai intrând acolo
în străinătatea renovărilor și cumințeniei
                                                                 timpurilor din urmă
când nimic din bruiajul emisiunilor pe unde scurte
și febrilitatea cu care se răsucea butonul de căutare pentru a da de urma
sunetului
care se strecura ușor pe sub ușă
în coridor și prin gaura cheii
și se impregna în pereți
ALT.culture_05.2019 16-17
– și el o simțea,
o avea ascunsă în subconștientul mirosului
și asta genera iminentul pericol de a-i umezii ochii în timpul prezentului trecut
– morți mai toți cei de atunci sau bătrâni
cu iminentul pericol de a-și umezi ochii
în timpul prezentului trecut la revederea puștoaicelor
grăbite să coboare în fugă cele 10 scări
și să deschidă ușile camerelor ca să dea drumul la lumina
obscură și fumul țigărilor fără filtru
                                                          sau muzicii
în coridorul care lungea umbrele pentru o clipă
fiindcă umbrele nu aveau de gând să rămână în timpul din urmă
și dispăreau cu repeziciune
supte odată cu lumina obscură și fumul țigărilor fără filtru
și muzică în camera magnetofonului unde esența parfumului și pielea tânără
se închideau în niște casete imateriale și se stivuiau
una peste alta
cu vraful lor de imagini captive în ceea ce a fost
dar încă reușea să reconstituie
e drept
           cu multă confuzie
– și nume care nu mai sunau la fel și alunecau dintr-o cameră în alta
în camerele din partea de sud cu ferestrele spre curte
fiindcă în față erau bucătării de pe geamurile cărora
se puteau vedea picioarele trecătorilor
și roțile tramvaielor alunecând pe șine
– Wc-ul comun de la capătul coridorului,
cu toate astea nici un miros greu și hainele îngrijite pe rafturi
blugi și tricouri
cămășile albe pentru examen
pantofii făcuți și ceainicele de tablă care scoteau aburi
tronând pe reșoul cu filament roșu la vedere
– o altă lumină anume în camera sa preferată
unde locuiau ”în gazdă” prietenul de atunci
și unul care-și vopsise părul cu alb și mirosea teribil de bine
a parfumuri italienești și care avea mult peste 20 de ani
dar făcea clasa a 12-a  la fără frecvență
pentru că altfel nu mai știa cum să se descurce din cauza iubitelor
– întâlniri peste întâlniri
și de câteva ori blenoragie de la fetele de la Conti
– mirajul muncitoarelor din întreprinderile de pe Calea Buziașului
descoperite în plină perioadă italiană
– orașul asediat de italieni în mașinile lor Fiat cinquecento
care alergau la Arad dar mai ales la Lugoj
                                                                   unde erau fabricile de textile
și mii de femei care ieșeau din schimburi
pentru a se lăsa în voia lenjeriei și parfumurilor delicate
și pe terasele de pe malul Begăi cu un pahar lung de cafefrape
sau în Bastionul Cetății unde găseai Dubonnet cu gheață
și țigări Pall Mall în cutii de plastic maro ce puteau fi folosite ulterior ca tabachere
– și unde cei câțiva bișnițari celebri ai orașului
erau și pești și vorbeau perfect italiana
                                                               în toate dialectele
și fetele știau dialectele și ce plăcere să le folosească
vara pe plajele buruienoase cu mal și nisip fin de la Timiș Șag sau Albina
– și acolo se mergea vara
cu autobuse deșelate care scoteau fum negru dar opreau lângă pod
– se întâmpla de multe ori să se meargă pe jos sau cu bicicleta
11 km pe marginea șoselei
       fetele în pantaloni scurți sau fuste mini arătau nemaipomenit și ele știau asta
și de aceea preferau mașinuțele italienilor și grătarele cu cartofi prăjiți
de la gradina restaurantului Cina
– care acum este în paragină
                                                      își spuse domnul Ioachim
– și loc de parcare betonat mizer pentru câteva mașini ale angajaților
care au mai rămas rătăciți pe urmele timpului de atunci
– sigur nu aceiași fiindcă cei mai mulți au trecut linia și s-au ascuns
în timpul de atunci
odată cu cele mai lungi fragmente din memoria sa
odată cu scenele din liceu când ieșea la bere cu câțiva colegi
și cu profesorul de desen
– un bețiv cumsecade prietenos cu care ieșea la bere
fără însă a întrece măsura
– mult ”respect și amiciție”
spunea profesorul de desen cel cumsecade și prietenos
– deci fără a întrece însă măsura
– lecțiile de desen tehnic și multă geometrie de la profesorul cumsecade
prietenos și bețiv fost fotbalist de duzină
care la sfârșitul petrecerii de încheiere a liceului
dintr-o  săritură a spart cu piciorul tabla de sticlă neagră din clasa
unde fusese și diriginte,
– beat și cumsecade a trecut și el linia odată cu foștii chelneri
de la gradina restaurantului Cina
– odată cu frontieriștii împușcați sau topiți în Dunăre
și cu cei târâți în pușcărie de soția-colonel a profesorului de desen
bețiv și cumsecade
– cel care-l așteaptă
undeva în câmpiile orientului etern
                                                        pe profesorul de istorie poreclit Pipin
– un tip mic de statură și grăsuliu burlac și al dracului de sever
dar  încălzit să scoată la tablă colegele cele „mai bune”
într-o perioadă când la școală se putea purta mini
și ele trebuiau să se înalțe pe vârfuri
ca să șteargă tabla
– și cu momentul magic în care fusta se ridica și mai mult dezvelind coapsele
care îi înnebuneau pe băieții din toate rândurile de bănci
– Doamne Dumnezeule!
– îl privea cu coada ochiului pe profesorul de istorie
și nu își putea imagina mintea acestuia de atunci
poate doar un pic după un rânjetul sever și nota mică
urmată de ieșirea la bere cu prietenul său profesorul de desen
cel cumsecade și bețiv în grădina restaurantului Cina
adăpostită pe o străduță din centrul orașului
                                                                       la umbra unor copaci imenși
unde mașinuțele cinquecento ale italienilor care parcau
se desfăceau ca niște  carapace
pentru a lasă să iasă din ele picioare tinere
coapsele superbe ale muncitoarelor din fabricile de pe Calea Buziașului
sau textiliste din Arad sau Lugoj
niște frumuseți care zăpăceau și la care jinduia orice elev
fără însă a-i putea concura pe italienii din mașinuțele Fiat
                                                                                            în raită
prin discotecile de la clubul T sau terasa de la Meteor
deasupra hangarului cu bărci caiac și canoe
Unde Pink Floyd și Zeppelin și Hendrix și Cream
la braț cu fetele simpatice
gălăgioși schițând pași de dans în plină stradă
                                                   abundent parfumați și veseli
în buzunarul de la piept cu pachetele lor de țigări Muratti Ambassador
cu dublu filtru
                       aromate
și picăturile Stila care dădeau albului ochilor o tentă vag albastră
și cămășile lor înflorate mirosind a câmpiile din vest
(unde domnul Ioachim n-a putut să ajungă niciodată)
întinzându-se peste  busturile legănate ale schimbătorilor de lire
bișnițari și pești cu relații directe la magazinele pe valută
unde nu aveau acces decât străinii pe bază de pașaport
ofițerii de securitate care păzeau țara de dușmanii capitaliști
și poate câțiva milițieni ale căror soții erau angajate vânzătoare
toate absolvente de studii superioare
– nu multe
doar trei sau patru magazine cu miracole în holul unor hoteluri
unde riscai să te întâlnești cu ofițeri în civil
bine bărbieriți eleganți și mirosind plăcut a parfumuri fine
relaxați citind un ziar sau
sporovăind cu un aer plictisit cu recepționerii
sau cu vânzătoarele plictisite și ele de atâta pustiu
deși locul mirosea și el grozav a parfumuri fine relaxare și lipsă de griji
fără presiunea profitului perturbată doar de câțiva cumpărători,
italieni sau nemți
rude din Germania ale unor timișoreni norocoși
care așteptau la vremea sărbătorilor să încununeze evenimentul
cu ceva cumpărături la care salivaseră întregul an
și pe care să le ducă acasă strângându-le în brațe
                                                                             cu un sentiment profund de împlinire
mândrie și chiar superioritate față de cei fără „rude în străinătate”
adică timișorenii de mâna a doua care nici măcar nu și-ar fi imaginat
să intre în holul hotelurilor unde mirosea a magazin pe valută
deși aer închis totuși parfumul fin relaxarea și lipsa de griji
a ofițerilor în civil
                             la distanță de profesorul de desen bețiv și cumsecade
a cărui soție era colonel de securitate
și de profesorul de istorie conservat de burlăcie să trăiască până în ziua de azi
fiindcă știa el un elixir de care și domnul Ioachim își aduce aminte
și care imaterial
veșnic tulburător și parcă acum și mai veșnic și mai tulburător
era extras din imaginea în care se dezveleau picioarele colegelor
din clasele superioare de liceu la ora de istorie
când se ridicau pe vârfuri ca să șteargă tabla
sau când se așezau în băncile de pe margine
și din reflex încercau să-și întindă fusta mini
care îi dădea și lui atâta bătaie de cap și chiar profesorilor
ALT.culture_05.2019 18-19
– Doamne Dumnezeule!
și-a amintit domnul Ioachim chiar înainte de a închide în urma sa
ușa grea de lemn a imobilului
       când pe trotuar domnișoara Elvira cu mersul său grațios încetinit
ca într-un film domnișoara Elvira pășind prin dreptul porții
și capul ușor întors ca să-i zâmbească discret
și să se îndepărteze în voalarea unui filtru sepia
lipit peste o galerie de scene suprapuse difuz
                                                                        în insularitatea pâlpâitoare a demisolului
– Doamne Dumnezeule!
ce miracol să trăiești timpul profesorului de desen bețiv și cumsecade
se gândea domnul Ioachim
– și pe cel al partenerului său de ieșit la bere în gradina restaurantului Cina
nemuritorul profesor de istorie nemuritor îmbălsămat
cu imaginile miilor de coapse dezvelite
                                                              ale elevelor din anii de sfârșit de liceu
și de fragmentele de mișcare din parcarea de pe strada umbrită de arbori uriași
unde micile Fiat cinquecento se desfăceau
                                                                    pentru a elibera într-o pulbere fină de aur
picioarele superbe ale muncitoarelor textiliste din  Arad sau Lugoj
despre care vecinul de cameră al prietenului domnului Ioachim
știa mult mai mult decât toți ceilalți
– lucru ce îi conferea o aură specială
chiar și pentru că fusese exmatriculat de la cursurile de zi
și pentru că făcea încă liceul la fără frecvență
și rămăsese de mai multe ori repetent
– fapt care îi adăugase o oarecare faimă
și care poate că îi netezise calea spre o carieră de mai târziu
unde  farmecul său personal
precum și felul în care fuma și ținea țigara
                                                                   cu degetul mare și cel arătător
și ridica mâna și scutura scrumul în aer
                                                              cu o mișcare lent nonșalant frivolă
pregătindu-se să iasă pe ușă
spre orașul
care condensase singura patrie a domnului Ioachim
rămas prizonier în cadrul său de peliculă gălbuie
unde frânturi din mica sa istorie personală
                                                                   se voalează topindu-se ușor
și în care
              într-o anume seară
părea că domnișoara Elvira
și-a așezat capul pe umărul lui și i-a spus cu o nesfârșită afecțiune
– n-am să te părăsesc niciodată

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s