ALTculture

ALTculture 5/2019: SCADENȚA, de Horia Liman

ALTculture 5/2019: SCADENȚA, de Horia Liman

De Adrian Mac Liman

Cuvânt înainte

Ar fi extrem de dificil să se știe ce i-a trecut prin minte lui Horia Liman în acea însorită zi de mai când brancardierii de la Salvare l-au împiedicat să sară pe fereastră de la biroul său din Piața Scânteii. A fost și a rămas un mister neelucidat pentru noi, familia sa, pentru medicii care l-au îngrijit timp de câteva luni la unul din cele mai bune spitale din București.
Diagnosticul oficial a fost surmenaj.

Surmenaj? „Horia e la sanatoriu“, spunea mama, cu mare naivitate și mai cu seamă uimită de reacția unor cunoscuți și prieteni care, în cel mai bun caz, nu mai simțeau nevoia să o salute. Alții, poate cei mai mulți, hotărâseră să traverseze strada, neliniștiți, ba chiar enervați.
În vremurile acelea, nu știam că „sanatoriu“ însemna de fapt „pușcărie“. Nu, nu aveam de unde să știm. Horia Liman – tatăl meu – nu fusese arestat de Securitate și nici de Siguranța care l-a urmărit în timpul războiului. Nici măcar de Gestapo-ul Germaniei naziste care îl condamnase la moarte în august 1944. Motivul, ar fi participat, împreună cu alți intelectuali, la „conspirațiile“ urzite de… Casa Regală.
Surmenaj… Care fusese însă adevăratul motiv?
După ce a părăsit spitalul, Horia Liman, fost redactor șef la Contemporanul, nu a reușit să-și reia activitățile jurnalistice. Părăsea o profesie pe care o exercitase de la vârsta de șaisprezece ani.
„Ce facem cu Liman?“ s-au întrebat „ștabii“ instituției cripto-jurnalistice din anii 50. Cineva a avut ideea strălucitoare să meargă pe teren (eufemism care înlocuia expresia „să călătorească“), să se documenteze și să scrie reportaje. O sarcină deloc ușoară într-o perioadă în care mantrele jurnalismului românesc erau colectivizarea, producția, recolta, adeziunea la Partid.
Prima experiență literară din anii de plumb – mai fuseseră și altele, în perioada interbelică – a fost o carte despre Maramureș. Horia un părea să fie foarte mulțumit de rezultatul călătoriei. Însă, la întoarcerea de la Baia Mare, ne-a mărturisit: „Acolo, în Țara Oașului, am întâlnit niște oameni minunați. Mi-ar plăcea să scriu o carte despre ei, pentru ei.“
Proiectul nu a stârnit însă mare entuziasm la București. Conducerea (citiți Puterea), un părea dispusă să autorizeze descrierea unor „obiceiuri retrograde“. Un „Târg de fete“? Bazaconiile lui Liman! Până în ziua în care un nonconformist a acceptat ideea: „De ce să nu descriem tradițiile noastre populare? Bineînțeles, ar trebui să găsim alt titlu. Târgul de fete e o expresie burgheză, înjositoare. E exploatare a omului de către om…“
Trei decenii mai târziu, Horia Liman se reîntâlnea la Paris cu vechii săi prieteni din anii 30 – Eugen Ionesco, Emil Cioran… Temele de conversație erau absența și separarea involuntară, ruptura socială, supraviețuirea culturii românești, subiectele interzise de cenzură, tradițiile populare… Târgul de fete de pe Muntele Găina văzut din Oaș.
„Horia, acum ești liber să gândești și să te exprimi cum vrei. Nu ți-ar plăcea să rescrii cartea?“ l-a întrebat Ionesco.
Târgul de fete, sau mai curând versiunea sa necenzurată în limba franceză, La Foire aux jeunes filles, s-a publicat în 1987.
Aceasta a fost geneza romanului Scadența, pe care veți avea ocazia să-l citiți.

Adrian Mac Liman

ALT.culture_05.2019 32-33

(Fragment din roman)

Când râdea – destul de rar de altfel –, râsul crâșmarului îi scotea și mai tare în evidență proeminențele. Pântecos, avea o gușă ce anulase bărbia și gâtul în așa fel încât capul se refugia spre piept. Iată de ce, cu toate că zona era plină de gușați, era poreclit Broscoiul. Cu toate acestea, își purta fără urmă de rușine și deformația și calmul. La intrarea cârciumei sale se puteau citi aceste versuri al căror autor pretindea că este:
Broasca e gușată
Dar nu-i place balta
Iat-o fericită
Bea vin vechi cu cana.
Cineva bifase cuvintele vin vechi înlocuindu-le cu vin vechi și acrit, dar Gyula se prefăcea că nu vede. Știa bine că Oașul era țara ironiei. La urma urmei, el însuși își botezase crâșma Broasca veselă. Din pragul casei sale, purtătorul de apă se uita cu coada ochiului pe deasupra gardului. Activitatea febrilă a vecinilor îi ațâța curiozitatea. Tresărea la fiecare zgomot de parcă ar fi călcat pe urzici.
Fără a fi morocănos, Iacob Gyula era rezervat. Ce-i drept, nu e de ici de colo să deschizi o prăvălie. Mai ales când ești crâșmar, când îți transvazezi vinul, când îți distilezi țuica, te ocupi de livadă, de vie, de pășune, de legume și de fructe. Căci, printr-o ironie a naturii, biuta încastrată între pădurea cea deasă și coastele abrupte ale văii dădea brusc recolte, chiar acolo sus, unde soarele ardea mai tare, unde vântul era mai tăios.
– Noroc, vecine! îl ispiti Bologa pe un ton glumeț. Cum se face că toate astea erau jigărite și putrede când ai sosit? Acuma…
Făcu un gest ca și cum ar fi vrut să arate că totul e în floare.
– Apoi cum, răspundea Gyula ridicând din umeri, cum am putut.
Era pătat tot cu lapte de var și nu părea defel pregătit să piardă vremea. Pe Bologa parcă l-ar fi ciupit cineva. Nu-i plăceau răspunsurile de acest fel. Mormăi șifonat:
– Bine dar, domn’ crîșmar, vrei să spui că n-ai parale? Nu s-ar spune. Celălalt, cum îi spune, baronul adică…
– Dolgosy, făcu Gyula sec.
– Apoi Dolgosy ți-a dat pământul acesta de pomană?
– Gyula se adună rapid, dar i-o întoarse tot cu asprime:
– Nu, am plătit din greu. De asta trebuie să strâng șurubul.
– Aha, înțeleg, murumură Bologa. Apoi, pe un ton împăciuitor: Vreau să spun că mă bucur că suntem vecini. O cârciumă nu se compară cu temnița. Înainte era o temniță aici.
Dar într-o zi pe când se întorcea cu sacaua plină și striga cum îi era obiceiul: „Noroc, vecine! A sosit apa!“ Gyula îi răspunse pe un ton puțin batjocoritor: „Ce să fac cu ea? Apa-i bună doar la spălat.“
A doua zi punea la intrarea crâșmei un afiș care urma să dea peste cap viața satului:
APĂ DE VÂNZARE!!!
În ziua următoare, în fața porții lui Gyula, una în spatele celeilalte, femeile satului pălăvrăgeau zgomotos, copleșite de veste. Aproape de vie, între două pietre mari de granit, un izvor de apă proaspătă izbucnise într-o țâșnire de fântână arteziană. Cu mâinile pe șolduri ori cu brațele încrucișate pe pântecele rotunjite ori pe cele adâncite, grupul fremăta, se tulbura, se mișca, se înțepenea, se agita din nou, era iar și iar pradă unui neastâmpăr ce amintea de zilele de sărbătoare ori de ceartă mare, cu vociferările adulților și strigătele pruncilor. Fără urmă de îndoială, nu existase eveniment mai răsunător care să fie supus atenției sătenilor. Aveau din belșug adultere, incesturi, feciori și fete din flori, uri și răsplată după plată, evenimente ce aparțineau existenței lor precum foamea, promiscuitatea, frigul, sifilisul ori amenințarea ancestrală a cuțitului neînduplecat. Dar apă, să ai apă, să știi că dealul sterp purta în adânc izvorul nesperat,  era ca și cum ai fi crezut în legenda de pe Muntele Găina.
– Da, perora Maria Buga cu brațele ridicate, toate astea au început cu fetele care veneau la arendaș și despre care credeam că sunt stricate. Mare pungaș, arendașul. Se prefăcea că face nuntă ca să ne înșele. Fetele cumpărate pe Găina ascund câteodată ouăle de aur. Mai ales în răuri, ba chiar și în izvoare.
ALT.culture_05.2019 34-35
Eva Cuha, nevasta brutarului, adăugă câteva precizări la spusele femeii căruțașului. O ascultau cu atenție, căci se trăgea din Baia Mare reședința regiunii, iar oamenii de la oraș știu mai multe. Eva Cuha se pricepea mai bine decât oricare altă femeie din sat la farmece, la descântece. Unii spuneau că prepara pe ascuns tot felul de leacuri. Dacă nu ajunsese să găsească licoarea care să-l vindece pe bâlbâitul ei, nu era din nepricepere ci pentru că Bene reușise să se lupte cu vârcolacul. Ori așa ceva nu se făcea niciodată în Oaș.
– De fapt, zise Eva, nimeni nu poate ști unde se găsește comoara. Găina de aur își avea cuibul pe Muntele Găina în vremea în care se lucra în Munții Bihariei la minele de aur. Își depunea ouăle pe Găina și tot acolo le clocea. Ouăle erau de aur. Țăranii din Vidra cunoșteau secretul și, nici una nici două, își puseră în gând să prindă găina. Atunci ea s-a supărat și a părăsit brusc ținutul, zburând cu ouă cu tot până la Roșia Montană, în valea Arieșului. Dar aceasta e o legendă. Cum ar putea să zboare cu tot cu ouă? Adevărul cel mai de crezut este cel care se povestește la Baia Mare. Din cele două vârfuri ale Muntelui Găina, unul este acoperit cu păduri foarte bătrâne de brazi și de fagi. Există toate motivele să se creadă că găina și-a ascuns comoara în pădure. Fetele care se lasă cumpărate la târg știu câte ceva.
În această privință se putea merge și mai departe cu presupunerile. De bună seamă, izvorul lui Gyula era un miracol. Dar un miracol datorat unei vrăjitoare care o lua pe calea cea dreaptă. (Femeile din sat nu îndrăzneau niciodată să pronunțe cuvântul vrăjitoare în prezența Evei Cuha.)
– Sigur era cineva care făcea farmece, strigă o femeie.
O alta, de la capătul rândului, strigă cât o ținu gura:
– Dintre cele care știau ascunzătoarea găinii de aur.
După care începură să protesteze din toate părțile într-un vacarm ce creștea precum valurile unui fluviu la topirea zăpezilor.
– Fetele de pe valea Arieșului, Râul Roșu.
– Dolgosy e bogat pentru că poate cumpăra arieșence!
– Din acelea care fac farmece, sunt unele care pot fi vândute și revândute printre fetele Râului Roșu! ziseră cu voce spartă câteva bune gospodine ce stăteau pe vine în colbul drumului.
– Da, interveni una dintre ele, apele Arieșului sunt roșietice fiindcă poartă aur.
– Om vedea noi, zbieră Maria Buga cât o ținea gura, Gyula va avea aur.
Nu se știa prea bine de ce, dar în fața gardului domnea o bucurie de mare sărbătoare. Femeile strigau din răsputeri, peste măsură de ațâțate. Agitația ajunsese la culme când ușa crâșmei de deschise larg, lăsând să iasă pântecele lui Gyula și umerii lați ai lui Ioan. „Liniște!“ strigă cârcimarul. Tacă-vă gurile ori vă trag câte-un picior în spate. Dacă nu mă credeți…“
Schiță un gest care le făcu pe femei să se retragă din fața ușii. De obicei glumeț chiar când nu râdea, Gyula tatăl se schimbase brusc, se întunecase, o licărire de violență îi străbătea ochii tulburi. Trăsăturile sale erau și mai clare: gușa buhăită, obrajii căzuți, mânile mari și noduroase, pliurile burții.
Femeile se retrăgeau nu fără să se înghesuie, râzând, afurisind. În cele din urmă se așezară una după alta, fără să mai vorbească. Gyula cuprinse mulțimea calmată cu privirea, o examină cu atenție și spuse schițând un zâmbet de satisfacție greu de ascuns:
– Începe acum împărțirea. Dacă aveți răbdare.
ALT.culture_05.2019 36-37.png
………………………………………………………………………………………………………………….
La capătul serii, pe târnațul din pământ bătătorit, Bologa își continua controversa cu Moga, întors la apusul soarelui.
– Îl prefer pe argat, cu destrăbălările lui, cu vorbele lui deșucheate, cu femeiuștile cumpărate la târg.
Vocea purtătorului de apă era tensionată, întretăiată de accese răgușite de tuse.
– Îl prefer acestei broaște de baltă, acestei broaște râioase, acestui șobolan de pământ.
– Arendașul cu ce era mai bun? întrebă Moga.
Sacagiul se scărpină în cap. Cu părul răvășit, cu chipul înnegrit, părea mai degrabă obtuz decât sălbatic. La acestea se adăugau obrajii osoși, acoperiți cu fire de păr ca de arici care-i întunecau chipul înveselit de obicei. Sprijinit cu cotul pe prispă, curățându-și pipa cu gesturi iritate, Bologa nu părea mulțumit de întrebarea învățătorului. Îl admira foarte mult și, de fiecare dată când povesteau în acel loc, nu uita să spună cu oarecare melancolie: „Ei! De-aș fi avut și eu norocul să merg la școală, aș putea fi și eu un mare învățat, ca dumneata: Vai! biata mea Mara, nici ea n-a făcut școală decât cu popa Varlaam, Gușatul, cum l-am poreclit noi din pricina gușei sale, porc mai degrabă decât popă, un bețivan plin de jeg care aleargă de la o femeie la alta, din crâșmă în crâșmă. Săraca Mara! Sânii ei sunt deja ca cei ai unei capre – știi dumneata, copiii cresc ca iarba –, dar va rămâne neinstruită ca noi oșenii în general, trăind de azi pe mâine, învâțând să fie răbdătoare cu răul nostru.“ Moga îl încurajă cu o lovitură blândă pe umăr: „Fii liniștit, bade Bologa, cât voi fi eu prin aceste locuri, am s-o ajut. E foarte dezghețată, crede-mă.“
Apoi izbucni în râs: „Dar nu sunt un învățat, sunt mii de oameni mai instruiți decât mine.“ Desculță, în cămașă, Mara asculta fără o vorbă, ghemuită pe pragul casei.
– Care va să zică, bade Bologa, insistă învățătorul, chiar crezi că Gyula e mai rău decât vechiul arendaș?
– Da, spuse hotărât purtătorul de apă. Stăpânul e rău când îl vezi. De departe pare întotdeauna mai bun. Vezi dumneata, Dolgosy ăsta, baronul, nu mă deranjează defel fiindcă nu l-am văzut niciodată, nu-l simt. Nici argatul nu mă deranja, nu era decât un simplu păzitor. Doar că au lăsat pământul nelucrat… Asta nu mi se pare normal. Sunt sigur că Dolgosy nu știa nimic. Un boier trăiește pe spinarea săracilor, nu trăiește cu buruieni.
Moga îl întrerupse apucându-i brațul care gesticula.
– Să zicem, bade Bologa. Dar logica e falsă. După cum spui, Dolgosy ar fi un mielușel iar Gyula un lup. Dar natura mielului și a lupului diferă. Lupul este cel care-l mănâncă pe miel, nu invers. Vezi dumneata, baronul a început prin a-și însuși pământul satului și a sfârșit prin a-l vinde, făcându-l pe Gyula să-i dea bani numărați. Prin urmare, el trăiește și pe spinarea satului și pe cea a lui Gyula. El este lupul.
– Amândoi lucrează mână în mână, strigă Bologa îndărătnic, fără să-și ascundă ranchiuna.
– Totdeauna bogații sunt complici, remarcă Moga. Doar că pielea lui Gyula este mai aspră decât cea a lui Dolgosy.
– Să-mi facă una ca asta. Mie! Făcu Bologa cu un lung suspin chinuit. Mai bine mor decât să rămân.
ALT.culture_05.2019 38-39
Învățătorul tresări.
– Asta-i bună! Ce vrei să spui cu asta? Trag nădejde că n-o să faci o faptă nesăbuită.
Purtătorul de apă se suci și se răsuci pe scaun, descumpănit. Își șterse gura cu palma, morocănos: „Să ne oprim“ zise el, vizibil nemulțumit de a-și fi dezvăluit scopurile, și, cu sprâncenele încruntate, cu privirea dură, tăcu.
În clipa aceea se auzi ușa crâșmei pe care ultimii clienți tocmai ieșeau cu mare larmă. Grupul de petrecăreți, împins de Ioan, se clătină în prag, se opri pentru a-și regăsi echilibrul, plecă în dezordine, înșirându-se pe drumul colbuit, abia ținându-se pe picioare. Când ajunseră în fața casei lui Bologa, unul dintre ei, de nerecunoscut în întuneric, strigă cu o voce păstoasă:
– Hei! Catârule! Ce mai faci cu apa ta?
Bologa se ridică dintr-o săritură, gata să iasă afară, dar învățătorul îl împiedică hotărât.
Sacagiul să prăbuși pe scaun. „Aici s-a ajuns“ bâigui el, iar când grupul de lărmuitori se îndepărtă, adăugă cu o voce lipsită de vlagă:
– Mai bine mor decât să rămân aici. Ori îl omor, ori mă predau în fața lui. Dar vreau să trăiască. O să-l fac să mi-o plătească într-o bună zi, o să-mi reglez conturile, o să-l fac să înțeleagă.
O săptămână mai târziu, dispăru fără urmă. Era perioada marilor rătăciri. Continentul își încerca norocul în Statele Unite, în Australia, în Canada, în Brazilia.

 

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s