Esoteric

De ce am scris A TREIA CHEIE

De Eugen Matzota

Ar fi trebuit să scriu, de fapt, ”De ce am publicat până la urmă A TREIA CHEIE”…

Am scris această carte pentru că simțeam că trebuie să împărtășesc măcar o parte din ce mi-a fost dat să fiu, aici, acum, sau, poate, într-o lume paralelă sau nu, într-un timp ce nu este al nostru.

Și-am început a face asta pe momente din timpul meu, așa cum îmi revenea în fața ochilor ca fiind chiar atunci și chiar acolo.

Deși nu cred în planificarea unui roman, cu tot ce AR TREBUI să fie prezent acolo, doar ca să încadreze în modelele strâmte și false de succes, adică acelea care se bazează pe prostia cititorului, care poate fi păcălit prin anumite tehnici de scriere, am făcut un plan.

Desigur că nu m-am ținut de el…

Acum, la vreo 25 de ani de-atunci, mă uit și văd diverse episoade din viața mea, marcate exact, pe ani, dar de care ori nu-mi mai aduc aminte ori habar n-am cine sunt personajele. Pe mine mă știu, ele îmi sunt acum străine, ca orice om ce-a călătorit cu tine două stații cu trenul, coboară și dispare din viața ta definitiv.   

De câte ori am dat cuiva mai apropiat sau nu să citească o parte din viitoarea carte, acesta a fost entuziasmat, deși mie nu-mi părea a fi gata.

Cum spune Eugen D. Popin în prefața acestei cărți:

”Manuscrisul volumului ”A treia cheie” a fost, fără pic de exagerare, o lectură captivantă și în același timp cunoașterea fațetelor unei lumi pe care o prețuiesc în mod deosebit. Capitolele cărții par doar la prima vedere autonome, de facto ele continuându-se de la un capitol la altul, alcătuind astfel un text unitar. Cartea începe cu un moment retrospectiv al celui care ne va descrie drumul său în marele haos al lumii.
Unele momente de început ale cărții nu fac altceva decât să provoace pe cel care s-a încumetat să o deschidă, căci, ce altceva mai bun poate face un scriitor decât să-l provoace pe cititor, ca mai apoi să-l facă din ce în ce mai mult părtaș de drum.”

Povestea lui Ion

Jod (Ion) este un român născut și crescut la Oradea în mijlocul comunității evreiești, la câteva case de sediul Comunității. Este confirmat și ca ortodox, târziu, pe la 15 ani, pe furiș.

Fiind o punte între două lumi, devine Alesul pentru un grup care vrea să salveze măcar o parte din evreii care au plecat din Oradea la Auschwitz. Desigur, este vorba de o călătorie în timp.

Din grup fac parte și evrei și ortodocși, și bărbați și femei, și vii și morți. Cei morți îi apar lui Jod deodată cu cei vii.

Pentru a fi testat înainte de a fi declarat Alesul, Jod este condus, fără să vrea și fără să-și dea seama, printre lumi, printre timpuri. Trecerile se fac în mod miraculos, în diferite feluri, care mai ciudat decât altul. Ducesa, o altfel de pisică, este mereu cu el.

Una dintre treceri se face prin deschiderea unei uși, pe partea cealaltă fiind altă lume și alt timp.

Atunci, brusc, de unde stătea așa de liniștită și de suveran protectoare, Ducesa scoase un sunet care semăna cu un mârâit de câine și se zburli de sus până jos și totul în jurul ei, și camera, și cei doi vii și morți, totul începu să se micșoreze și să se învârtă din ce în ce mai repede până nu rămase decât ea și cu Ion, dar afară, pe pietrele de râu din curte.
”Să mergem”, păru a-i spune Ducesa, ba chiar îi făcu un semn ștrengar cu coada pe sus, și o luă înainte…
Ieși după ea pe poartă și lumea căpătă o altă realitate, într-un alt timp și-ntr-un alt spațiu.
Doar Ion părea a fi același, doar atât…

Într-o altă trecere se face într-un tren, Jod se uită peste mormântul deschis al tatălui său la mama sa moartă ce-i zâmbea de pe cealaltă parte. Cade în groapă și este salvat de mâna întinsă de Profesor, unul din acel grup, care era și el tot mort.

Locul unde trebuia Ion să-l ducă pe tatăl său prin ploaia care plângea o dată cu el, era sus de tot, la capătul din dreapta al cimitirului și era înconjurat de un gard înalt de cărămidă, de parcă unii sau alții ar fi vrut să-l sară dintr-o parte sau dintr-alta.
Singurul lucru care l-a putut bucura pe Ion pe acea ploaie care înmuiase chiar și lutul și plângea o dată cu toți, a fost momentul în care a văzut-o și pe mama lui acolo, dincolo de groapă.
Stătea lângă o tufă de liliac, ca și cum ar fi vrut să se rezeme de ea. Era chiar dincolo de sicriul pe care câțiva gropari obosiți de cât băuseră pân-atunci, dar asta poți să înțelegi când ai o asemenea meserie, se chinuiau să-l ancoreze bine înainte de a-l coborî de tot, pentru totdeauna.
Ion vru să meargă spre ea, dar alunecă spre groapă și, când își ridică privirea, așa cum era, în genunchi, fu sigur că ea nu mai avea cum să fie acolo, adică aici, pe această lume, dar ea tot acolo era, și-l aștepta zâmbind, numai pe el îl aștepta.

Zâmbetul ei cald, pe care nu știuse a-l prețui în alte timpuri și pe alte tărâmuri, îi umpluse acum inima de căldură, și iată că nu mai ploua, soarele parcă apăruse de dincolo de liliacul acela acum înflorit și toți cei negri și cenușii din jur dispăruseră, cu bocetele lor cu tot.
Totul durase poate o secundă, poate două, poate mai mult, atât cât să se bucure de mama lui așa cum nu se bucurase când putea s-o facă, și-ar fi vrut să le spună asta și celor din jur, dar ei tăceau și, iată, acum se uitau la el ca la altcineva, și cu mai multă milă decât ar fi fost nevoie, poate, iar asta tare nu-i plăcea, așa cum îi privea de jos, cu un genunchi încleiat în lutul care-l prinsese-n laț.
”Ce-i nebunia asta, parc-aș fi în visul altuia”, se gândi Ion și-ntinse mâna să se prindă chiar de liliacul acela, căci nimeni nu părea c-ar vrea să-l ajute, din contră, dar liliacul avea spini și sări în sus de durere, căzând pe spate în groapa care-avea de-acum deja multă apă.
Acum, toți se uitau la el ca și cum acolo i-ar fi fost locul, și parcă spuneau, așa da, așa e bine, acolo-ți este locul, drept care Ion o căută din ochii pe mama lui, să-l scoată din coșmarul acesta cu oameni cenușii, și o văzu ușor mai sus de ei, parcă plutind și unduindu-se în vântul care se iscase din senin.
Și groparii, care pân-atunci se-mpleticeau unul pe altul, iată, acum deveniseră tare harnici și voiau cu tot dinadinsul să pună sicriul peste el, iar cei pe care-i iubea și care-ar fi trebuit să-l iubească, iată, se grăbeau să arunce pământ peste el.
”Trebuie să mă trezesc neapărat, acesta nu e nici măcar visul meu, că eu n-am murit”, își spuse Ion, dar nici nu vedea ce-ar putea face […],
Atunci, de undeva, dintre sicriu și lutul care-l aștepta cu sete, apăru o mână, apoi și cealaltă, și Profesorul, ca să vezi, cel care n-ar fi avut loc în visul acesta, îl trase scurt afară, exact la timp să se audă cum cade sicriul în balta din groapă.  
”Am fost salvat de un mort viu”, mai apucă să gândească Ion, și se trezi aruncat departe, tocmai în fundul camerei întunecoase, și, de undeva dinspre bucătărie, se auzi vocea Profesorului, care-l întreba dacă bea cafeaua fără zahăr, ca de obicei.”

De-a lungul călătoriilor, Jod adună câte o cheie, până ajunge la cea de-a treia. Atunci, grupul poate pleca la gara din Oradea anului 1939, spre a-i salva pe evreii care înțeleseseră pericolul la Marsilia, și apoi mai departe, spre America.

Cartea începe cu Jod citind un ziar vechi din 1939…

Deodată, se trezește exact în acea gară în care revine la sfârșit.

Sau la început, cine poate ști?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s