Esoteric

Nimic nu-i nou sub soare…

De Eugen Matzota

(Fragment din romanul A TREIA CHEIE, 2020)

Ion privi spre deal, printre vii, unde se zăreau niște puncte albe pe pajiștea din vârf, oile de la stână, mai departe nu vedea și nici nu știa ce putea fi.

Dar nu era treaba lui, n-ajunsese niciodată până acolo, nu era lumea lui, n-avea nevoie de ea, era lumea lor, a celor care plecau din sat.

În partea cealaltă era muntele, înalt și fără de cărări, cu pereții verticali de parcă erau zidiți de mână de om, și Ion chiar credea că așa și e, să nu mai spunem de pădurea în care nici măcar hoții de lemne nu mai intrau.

Doar copiii, mai neștiutori cum sunt ei, dar și mai cutezători și dornici de a face tot ce nu e voie, încercau să ajungă cât mai departe, dar se opreau destul de repede, cu spaimă-n suflet, jurând că n-or mai pune piciorul acolo niciodată.

De ce?

Ei bine, nimeni nu putea spune de ce, doar că nu te mai trăgea ața deloc, dar deloc, să mergi mai departe, ba dimpotrivă, că, la urma urmei,  drumurile spre lumea cea mare treceau prin alte părți, așa că nici n-aveai ce căuta pe-acolo…

Vântul îi mângâia din nou urechile, ușor, cum doar el știa s-o facă, aducându-i chemări îndepărtate și mâinile lui îl trăgeau parcă spre mai departe, tot mai departe, dincolo de deal, dincolo de lume.

Părintele, dacă era la nuntă, apoi n-avea să vină până dimineața iar când va veni oricum s-o face târziu, gândi Ion și, de ce să nu vadă și el casa aceea, căci mereu venise pe drumul ce se și asfaltase de atâta venit, până la urmă, că, uite, anii treceau și el doar în închipuire avea ceea ce alții trăiseră cu viața lor, deși tot degeaba o făcuseră.

Luă un urcior de vin, nu se știe niciodată la ce e bun când ești la drum, mai bine cu decât fără, și mai luă și inelele, să nu le lase singure. Coborî cu grijă scările șubrede, ar fi trebuit să le repare demult, dar nu găsise lemn bun, Părintele se interesa din ce în ce mai puțin de cele lumești, singur îi era greu, dar, sigur, mâine se va apuca de ele, sau poate că nu, cum o da Dumnezeu!

O luă încet pe poteca dintre morminte, pe poteca pentru cei vii, ceilalți erau duși pe aleea din mijloc, cu castani, și ieși încet din lumea lui.

Luă dealul pieptiș, ce să caute el pe drumul ce ocolea dealul prin stânga și trecea pe lângă pădure, era drumul celor care aveau treabă la oraș, nu era drumul lui, el plecase doar să vadă casa aceea roșie.

Ajunse îndată la stână, nici nu era departe, câinii nici măcar nu se osteniră să-l latre, nu veniră măcar să-l miroasă, să vadă dacă e om sau arătare.

Se opri puțin să privească de sus satul și nu se miră de nimic, căci rămăsese la fel, doar că era tare mic.

Oameni mici, mult mai mici decât îi știa el, își vedeau de treburile lor, niște copii goneau un porc pe ulița dinspre pârâu, la cârciumă era mare veselie, veneau alte alegeri și toată lumea avea ce bea, zgomotele nu prea mai ajungeau până aici sus, dar mult mai bine se auzea vântul plimbându-se prin porumbul de pe coama dealului.

Se întoarse cu spatele la lumea care oricum nu-l băga nicicum în seamă, își vedea de drumul ei, și gândi c-ar trebui să-și vadă și el de al lui.

Trase aer adânc în piept, mirosea a toamnă, mirosea a praf de stele, așa îi spusese odată Părintele, că stelele cad și din ele se face praful de pe drum, care de aceea se și cheamă colb, nu praf, cum îi spun cei care puține pricep.

”Miroase a drum”, gândi Ion, și, încet-încet, cu mare grijă, să nu cumva să tulbure liniștea lumii în care el doar un trecător era, se apropie de sperietoarea de ciori care străjuia tărâmul de sus.

Cerul, care până acum era ascuns de deal, i se înfățișa din ce în ce mai deschis, mai înalt, și, pe când ajunse lângă mogâldeața de paie, toată măreția câmpiei de deasupra îl copleși, așa cum își închipuise el că trebuie să fie marea cea fără de capăt, atât că asta era o mare de pământ.

Valurile de porumb foșneau tot așa cum trebuie că foșnesc valurile sărate ale mării și primul gând fu să fie tare atent, să nu îl fure, căci citise el că mulți oameni au fost răpiți de valuri de-a lungul vremurilor, și nu erau ei dintre cei mai neîndemânateci!

Soarele bătea de undeva de sus, chiar de deasupra capului, și umbrele mici și scurte fremătau în voia vântului, doar umbra lui mergea liniștită în urmă, fără grijă, plutind peste brazde, așa cum ar face o corabie pe valuri.

Știa el prea bine că trebuie să fie atent, să nu-și piardă urma, că e semn rău, așa spunea Părintele, că nu toți oamenii au umbră, doar cei vii cu adevărat.

Se opri lângă mogâldeață, părea speriată, oricum uimită, ce putea oare să o sperie pe ea, care asta face toată ziua, și nici n-are suflet, ca oamenii, are doar treaba ei, cu ciorile și alte cele de prin preajmă.

Gândi că poate nu-i e bine, e prea cald, i-o fi sete, mai știi, zicea Părintele că povestea cineva despre un băiețel din lemn, cu un nas tare, tare mare, care avea suflet, sau inimă, cum spusese el oare? Oricum, el nu găsise așa ceva prin cărțile lui mult prea serioase, ce să amintească ele de așa ceva?

Așa cum se uita Ion la sperietoare, era ceva ciudat cu ea, parcă, poate chiar umbra ei, care venea către el, în loc să stea cuminte la spatele ei, după cum bătea soarele.

Mai era ceva, uite, chiar i se părea că omul-sperietoare pus acolo de speriat vrea să-i spună ceva, lui, cui altcuiva, că numai ei erau acolo, la marginea câmpiei de sus, ceea ce nu i se păru din cale afară de ciudat, mai vorbea el din când în când cu cele de prin curte, dar pe limba lor.

Aici nu era la el acasă, în lumea lui mică, obiceiurile erau altele, poate că așa era chiar normal dar, își aduse el aminte de vorbele Părintelui, tot la un fel de poartă se afla și nu trebuia decât să ceară să se deschidă și așa se va și întâmpla, fără îndoială.

Sigur, de plătit trebuia să plătească, era o vamă, nu-i așa?

Ce să-i dea el oare, bani, n-avea, oricum poate că nici nu erau buni aici, poate ceva de băut, uite vinul ăsta roșu, acolo unde mergea el nu mai avea nevoie de el, voia doar să plece mai departe cu sufletul împăcat.

Lăsă jos urciorul de lut, știa sperietoarea ce are de făcut, dacă asta voia, spuse în gând câteva cuvinte, așa cum îl învățase Părintele, și plecă mai departe, mai ușurat, mult mai ușurat.

Oricum, dacă venea înapoi, tot pe aici va veni, pentru că acesta era drumul lui, aceasta era poarta sa, iar portarul doar pentru el stătea acolo de pază, ori de ajutor, după cum ar fi fost să fie.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s